Nicolae Danciu Petniceanu:,,Naşterea unei cărţi şi denigrarea autorului, pentru reuşită!”

E vorba de „Lumina de la Vărădia”

Anul 1999 fusese unul sărbătoresc pentru „Cetatea de praf” a Reşiţei. Biblioteca „Paul Iorgovici” aniversase două decenii de la apariţia Ediţiei Princeps a cărţii „Observaţii de limbă românească” de Paul Iorgovici.

Fusesem invitat şi eu. Participasem cu familia Crişu Dascălu, Crişu, doamna Doina şi feciorul Mihai, câteştrei cărturari de elită, Crişu şi Doina, amicii mei, prefaţaseră cu însemnări docte reeditarea cărţii în discuţie, ei se ocupaseră în extenso de savantul din Vărădia de Caraş-Severin.

Fusesem invitat pentru că scrisesem şi eu un articolaş, „Paul Iorgovici-Brâncoveanu”, pe care-l publicasem în revista „Vrerea”, reeditată de mine în metropola Banatului, articolaş pe care, mă pusese cine mă pusese, să-l dedic domnului Nicolae Sârbu, directorul prestigioasei instituţii reşiţene. Omul s-a bucurat, era normal să se bucure pentru noutate, el nu ştia că lui Paul Iorgovici i se zicea „Brâcoveanu”!…

Pe data de 15 ianuarie 2000, la rându-mi îl sărbătorisem pe bădia Mihai Eminescu, cu mult fast, cu concurs de creaţie literară, cu lansarea cărţii „Domnul Eminescu soseşte iarna”, cu recital de poezie şi cu o masă festivă la înălţimea sărbătoritului.

După masa festivă, urmase altă masă, una în cerc restrâns, acasă la mine, pe Lidia 2/2, prilej cu care i-am dat-o cu licori indigene şi alogene. La propunerea prietenului G. Chiriac, bibliotecar în „Paul Iorgovici”, am donat vreo trei cărţi rare, cu valoare patrimonială între care „Monografia României Mari” (1922), carte pentru care mi se oferise o mie de mărci de către domnul Rogojeanu, un însemnat bibliofil din Bucureşti, gest refuzat în contul donaţiei pentru biblioteca „Banatica” din Reşiţa. Am trăit cu mare intensitate problemele bănăţene… (În paranteză o zic: cartea cu pricina vreme de un an nu fusese înregistrată în evidenţele bibliotecii, de ce?! Habar n-am… Fusese doar la insistenţe… Acum aflu că un domn profesor, bătrân şi pensionar, din Reşiţa, donator, se plânge că nu-şi găseşte cartea în rafturile bibliotecii?! E trist că lucrurile stau aşa…)

Atunci, la mine acasă, în euforia generală, i-am arătat nişte însemnări domnului Sârbu şi colegului său despre Paul Iorgovici. Mi-a făcut propunerea să scriu o carte despre amfitrionul spiritual al Bibliotecii Judeţene Caraş-Severin. Am acceptat. Mi s-a fixat termen 2007 pentru 2008, când vor fi 200 de ani de la moartea suspectă a învăţătorului din Vărădia de Caraş-Severin.

Domnilor, vreme de şapte ani am alergat prin biblioteci, chit că am cea mai bogată bibliotecă (între confraţi, pe spaţiul banatic), am făcut două drumuri la biblioteca Academiei Române din Bucureşti, un drum la biblioteca „Todoran” de la Universitatea din Timişoara, două drumuri în oraşul Vârşeţ, ca să culeg date şi imagini foto.

Am studiat peste trei sute de cărţi, alţi autori despre Paul Iorgovici. De un real folos mi-au fost trei autori: prof. dr. Nicolae Bocşan şi soţii Crişu şi Doina Dascălu.

De la început m-a fascinat Veacul Luminilor şi izvorul luminilor absorbit spiritual de Paul Iorgovici, în peregrinările sale prin Europa. Această teză a fost firul fundamental al încercării mele. Era un teren virgin, teren în care puteam veni cu ceva inedit şi am venit, după cum veţi vedea în rândurile de mai jos.

La începutul anului 2007 am început elaborarea lucrării „Lumina de la Vărădia”, lecturând şi sintetizând cele peste o mie de fişe de studiu despre Iorgovici, opera sa şi meleagurile natale.

Varianta I-a a lucrării a fost prezentată (mai – iunie) domnului prof. univ. dr. Crişu Dascălu, care, după o lună, mi-a restituit-o pentru refacere. Nu-i plăcea modul cum fuseseră prezentate ideile iluministe ale lui Paul Iorgovici, ordinea lor şi tratarea separată.

Despre truda mea am vorbit cu scriitorul Ion Marin Almăjan, care, între altele, mi-a mărturisit că ziaristul Ion Medoia, corespondent la „România Liberă” este originar din Vărădia şi că el, Medoia, şi-a luat licenţa în 1963 – 1964 cu o lucrare despre Iorgovici, că şi odrasla sa (fiică sau fecior) şi-a luat licenţa cu o lucrare tot despre Paul Iorgovici. Această ştire m-a bucurat de-a dreptul.

L-am contactat pe domnul Medoia şi am căutat să aflu de la el nişte informaţii neclare pentru investigaţiile mele. Mi-a spus că Iorgovici avusese casă într-un loc, unde acum e grădiniţa, mi-a vorbit despre o carte, „Bucvariul” de Iorgovici, despre care nu auzisem. Şi cam atât.

Am refăcut lucrarea, conform sugestiilor benefice ale învăţatului de excepţie – Crişu Dascălu – varianta a II-a i-a plăcut, a scris un cuvânt înainte şi cu asta basta. Am predat-o domnului Sârbu, în octombrie 2007, ca să aibă timp de lectură şi de tipar. În martie – aprilie Paul Iorgovici trebuia comemorat.

Domnul Nicolae Sârbu şi-a permis, fără acceptul meu, să taie şi să adauge, mai ales să adauge subtitluri la lucrare, să schimbe timpii verbali din perfectul compus şi mai mult ca perfectul în perfectul simplu şi imperfectul! Sârbu, ziarist de meserie, nu are de unde să ştie că timpii naraţiunii de rememorare sunt doar timpii propuşi de mine, el a lucrat pe text de parcă ar fi fost un text pentru ziar. În plus, nu a introdus toate fotografiile oferite, a avut grijă să-şi introducă fotografiile propriilor cărţi, în chip de autoreclamă, mai mult, la o fotografie s-a făcut o însemnare greşită: în imagine era profesorul Popi Gligor din Vârşeţ, el a notat că sunt eu în catedra sârbă din Vârşeţ! În final a adăugat un text semnat de profesorul Miclău, care zice că ideile filologice ale lui Paul Iorgovici sunt articulate pe ideile Şcolii Ardelene! Sârbu are scuze, nu-i specialist în lingvistică, dar Miclău este de damnat având în vedere că este universitar! În vremea lui Paul Iorgovici Şcoala Ardeleană abia se cristalizează, ideile reprezentanţilor ei erau „puriste”, de eliminare a cuvintelor nelatine, pe câtă vreme Paul Iorgovici este primul lingvist român care acceptă în limbă prezenţa altor cuvinte, alogene, dezvoltă ideea de componente slave.

Din cauza intervenţiei în text şi pe text a lui N.S., cartea mea apare abia în mai 2008, când a fost lansată la Reşiţa, la Casa de Cultură a Sindicatelor, graţie domnului profesor Vornica Horaţiu, un cărturar din constelaţia marilor tribuni.

Un fragment al lucrării a apărut şi în „Coloana infinitului” din Timişoara, revistă patronată de Aurel Turcuş. Îndată, cartea a fost trimisă mai multor cărturari bănăţeni între care domnilor Ion Marin Almăjan şi lui Ion Medoia. Şi acum începe „bâlciu”, denigrarea.

Almăjan mi-a spus prin telefon, cu seninătate, bucurie nedisimulată, că Medoia i-a spus că lucrarea mea este o plagiatură. M-am întristat. Aşa am înţeles că domnul Medoia a refuzat să participe la sărbătoarea lui Paul Iorgovici, în mai 2008, la Reşiţa.

În paralel, domnul Medoia, consătean cu Iorgovici, ros de ambiţii, autorul unei lucrări de licenţă (nepublicate), reţineţi nepublicate, s-a înhămat la treabă, după lectura cărţii mele a refăcut lucrarea sa de licenţă şi a elaborat carte sa „Paul Iorgovici – învăţat şi patriot bănăţean”, Editura Eurostampa, Timişoara, octombrie 2008. Rog reţineţi data. Cartea mea a apărut în mai, a lui în octombrie, acelaşi an. În finalul cărţii sale zicea că un „ins”, adică eu, l-am plagiat! Cum puteam să-l plagiez?! El apare pe „piaţă” în octombrie, când are lansarea la Reşiţa, lansare la care eu am participat, iar cartea mea apare în mai, carte pe care el a studiat-o probabil cu creionul în mână… Domul în cauză (ziarist o viaţă de om, inhibat cu deformaţii profesionale, susceptibil, denigrator, subtil, tipic pentru ziariştii profitori comunişti, care conştienţi şi interesaţi, la comandă umflau cifrele şi datele (în presa de partid), impută că ordinea ideilor lui Iorgovici sunt ca în lucrarea sa de licenţă! Tâmpenie cu T mare! Domnule, ideile nu sunt ale mele, nici ale dumitale, sunt ideile lui Paul Iorgovici şi au fost tratate în ordinea stabilită de el în lucrarea „Observaţii de limbă românească”. Îmi impută locul greşit al casei lui Iorgovici, este posibil, dar tot posibil este că ea a aparţinut familiei, descendenţilor (Paul, Petru şi Romolus) preoţi, dascăli şi muzicieni în Vărădia până în veacul XX-lea. În Vărădia se ştie că este casa Iorgovici, casă ce mi-a fost arătată de prof. Ogrin, pensionar. Impută că în Vărădia a fost biserică, la venirea familiei Brâncoveanu. E posibil, dar biserica din Vărădia se ridică după sosirea acestei familii. Sunt documente bisericeşti. Apoi, stavile aceste eronări posibile (sunt 200 ani!) nu afectează fondul problemei, anume „Lumina de la Vărădia”, iluminismul marelui învăţat, care este unicul, în veacul său, care a fost adeptul unui iluminism creştin, cum nu erau iluminiştii vremii sale, germani, francezi, americani ruşi etc.

Cu privire la licenţa dumitale habar nu am de ea. La Editura „Facla” am avut redactori: Ion Nicolae Anghel şi Eugen Dorcescu, nu am primit de la ei o pretinsă lucrare a dumitale pe care ai predat-o pentru publicare şi nu a fost tipărită fiind o lucrare dincolo de modestie. Întreabă-l pe amicul Almăjan, poate el ştie ceva, ce nu ştiu alţii, asta ca să te dumireşti.

Eu sunt mulţumit de ceea ce am făcut, başca am influenţat pozitiv un domn, pe dumneata, ca să-ţi revezi „opera” (sic) şi să poţi completa cu ce ai „ciugulit” din cartea mea, repeţi greşeala cu Paul Miclău şi nu mai vorbi că ai avut o lucrare de licenţă în care ai proslăvit fenomenul luminilor şi problemele de religie, europenismul lui Iorgovici, idei străine dumitale şi străine partidului unic, nu se putea scrie aşa ceva, chiar într-o lucrare de diplomă, în anul 1963.

Te-am prins, domnule, cu ocaua lui Cuza. Şi eu care te-am lăudat în carte! Ce lume!… Ce caractere infame!…

N.D.P.