Nr. 7 (30), IULIE 2009

EDITORIAL: Iancu Panduru:,,Cu responsabilitate”

A fi responsabil într-o problemă, în faţa unei sarcini, a unei obligaţii şi funcţii înseamnă să fii conştient şi să te achiţi onorabil, la timp şi calitativ, de ceea ce ai de îndeplinit.

În ceea ce mă priveşte, în calitate de primar, de alesul obştei în fruntea ei, caut să mă achit onest de această îndatorire stipulată prin lege. Mi se pare că legătura, contactul cotidian, cu cetăţeanul şi problemele sale a fost şi este prioritar.

În afara orelor de audienţă, am stat zilnic de vorbă cu cetăţenii, uşa primarului este zi-lumină deschisă pentru fiecare cetăţean. Am căutat să soluţionez cererile oamenilor în lumina legii, pentru că legea e mai presus de oricine! Am soluţionat doleanţele oamenilor în chip democrat, fără prejudecăţi confesionale, politice şi rasiale.

Acelaşi lucru am pretins tuturor salariaţilor primăriei, de la viceprimar, notar până la ultimul salariat. Nu am avut reclamaţii de comportament, dimpotrivă, sunt laude adresate unor salariaţi precum: secretarul Gh. Panduru, secretara Simona Ionescu, casiera Ana Boţoacă, tehnician Bubă Nicolae şi alţii.

Dacă primăria şi oamenii săi tratează cu responsabilitate sarcinile profesionale în relaţiile cu publicul, apoi, socot, că şi cetăţenii comunei au la rândul lor, în etapa actuală, de criză financiară, datoria de-a se achita conştiincios de impozite pe clădiri, pe terenuri agricole, pe profesii şi firme autorizate etc.

Pentru înţelegere şi sprijin, vă mulţumesc.

primar IANCU PANDURU

Alexandru Nemoianu:,,Arhiepiscopul Valerian D. Trifa; scriitor”

Realizările Arhiepiscopului Valerian D. Trifa au fost peste măsură de numeroase şi în cele mai diverse aspecte: conducător spiritual, administrator, editor. Cu toate acestea, una dintre cele mai remarcabile sfere ale activităţii sale, cea de scriitor, a fost într-un fel mai puţin scoasă în evidenţă.

În aceasta activitate, ca în toate celelalte, el a fost un om de acţiune. Preocupat nu atâta de mult în a afla “de ce”un lucru se întâmplă ci mai ales de a afla “cum”. Aceasta însemnând cum să afle cea mai potrivită cale de a împinge lucrurile înainte. În chip consecvent cu cele arătate, ca scriitor, el s-a arătat nu ca autor de volume scolastice ci ca autor de articole nu foarte lungi, directe şi fără echivoc.

În fapt el a fost un ziarist (scriind şi administrând jurnale) de la o vârstă fragedă, atâta de fragedă încât se poate spune că s-a născut ziarist. Dar această activitate şi-a atins zenitul în Statele Unite şi conţinutul scrierilor sale a adresat probleme privind comunitatea Românilor Americani. Din această cauză Arhiepiscopul Valerian va rămâne nu numai ca un eminent scriitor de limba română al comunităţii Românilor Americani dar şi ca unul care a avut o influenţă majoră asupra comunităţii scriind în limba română. În covârşitoare majoritate scrierile sale au fost publicate în “Solia”, oficialul Episcopiei Române Ortodoxe din America. Pasiunea şi dedicaţia pentru această activitate au fost egalate probabil doar de smerenia cu care a fost făcută. Puţin sunt cei care au ştiut sau ştiu că pentru mulţi ani Arhiepiscopul Valerian a fost autorul majorităţii articolelor publicate în “Solia” că el a fost editor, administrator, corector. În fapt singurele articole pe care le semna erau “Scrisorile Pastorale”.>>>>

Nicolae Danciu Petniceanu:,,Octavian Goga şi Banatul (1881-1938)”

Personalităţi ale scrisului românesc au fost atrase de mirajul fascinant al tărâmurilor bănăţene. Vasile Alecsandri, rege neîncoronat al poeziei române, premiat în Franţa pentru “Cântecul gintei latine, iarnă de iarnă într-o vreme din veacul său adastă la Herculane pentru o cură la “Băile Ad-Mediam” (vezi scrisorile sale din Mehadia, a se înţelege B. Herculane), Badea George Coşbuc şi domnia sa a poposit şi călătorit prin aceste locuri (vezi poezia “Prin Mehadia”) iar conul Mihalache, adicătelea Mihai Sadoveanu, tot într-o vreme din anii săi de glorie literară, poposea la B. Herculane, unde era văzut pe malul Cernei cu o pălărie solară şi în costum de pescar ademenit de jocul zglobiu al păstrăvului din apele lui Iovan Iorgovan, braţ de buzdugan. Seara, conu Mihalache, pe terasa din faţa Casei de Cultură prididea ore în şir în faţa tablei de şah, avându-l adversar pe faimosul bibliotecar Iliescu, cocoşat şi cu mustaţă între ei figurile de şah şi două stacane de tulburel cu miros de iambră.

Între truditorii condeiului, Octavian Goga a vizitat Banatul interbelic foarte des, atras de peisajul legendar al Munţilor noştri, dar şi de sufletul înclinat spre poezie şi cântec al bănăţenilor. Poposea la Timişoara, la Sânnicolau Mare, la finul Teodor Bucurescu (cel ce ridicase în Banat primul monument lui Eminescu), la Băile Herculane, la vila colonelului Romulus Boldea (fiul marelui preot Boldea), dar mai adesea poposea la Oraviţa, la prietenul său dr. Ion Ţeicu, supranumit “doctorul săracilor”, care locuia, pe aproape de localul “Coroana”, unde cânta trubadurul cântecului bănăţean Luţă Iovită torogotistul care fusese în bătaia dintâi ordonanţă la doctorul Ţeicu, ordonanţă ca să poată scăpa de linia întâi şi să poată veni, când şi când la Caransebeş, în Ioşica 10, unde îşi avea soţia, pe Titiana (Ana Lungu, din Obreja) şi copiii săi, între feciori, pe neasemuita MATILDA.>>>>

Prof.univ.dr.Iulian Negrilă:,,Mihai Eminescu – contemporanul nostru

Vă mulţumim pentru invitaţia de a participa la această manifestare prestigioasă dedicată celor doi mari poeţi: Eminescu şi Petofi – de la a căror trecere în lumea umbrelor danteşti au trecut 12 şi, respectiv, 16 decenii.

Evenimentul în sine este cu atât mai important  cu cât are loc într-o vreme în care societatea noastră are priorităţi economico-financiare într-o criză mai mult psihologică decât reală.

E vremea în care întâietate are aspectul material şi mai puţin cel spiritual, cultural şi literar.

Dvs. aţi ridicat aici, în Dumbrăviţa, busturile celor doi mari poeţi şi veţi avea peste timp recunoştinţa tuturor, pentru că aţi făcut un gest de cultură.

În ceea ce-l priveşte pe Eminescu, trebuie să ne reamintim că primul monument al său, în spaţiul bănăţean, este cel de la Sânnicolaul Mare din 1925, realizat în urma apelului poetului O. Goga şi a implicării totale a directorului şcolii, Teodor Bucurescu.

Iată că, după 84 de ani, Dumbrăviţa trăieşte cu frenezie spiritul eminescian, pentru că marele poet a fost cel ce a scris în cartea veşniciei cu cerneala neagră a suferinţelor sale. În fiecare poezie a lui, tremură o lacrimă strălucită a plânsului curat, în zâmbetele lui ironice, râde inima mare de român. El a murit ca o noapte frântă în noapte, pe care n-o mai cheamă magica putere a luminii. A murit, şi la mormântul lui s-au plâns plânsurile oficiale, dar mai ales plânsul poporului său.

Eminescu însă e viu între noi, s-a tămăduit din noapte, căci ne dă viaţă moartea lui, pentru că scrierile lui trăiesc în mâna noastră şi din ele vorbeşte Eminescu, căruia i-a fost sufleurul: Veşnicia.>>>>

Pavel Panduru:,,Prof. dr. Artur Silvestri şi premiile ARP”

Vestea nominalizării pentru primirea Premiului de Excelenţă al Patrimoniului Naţional pentru anul 2006 am primit-o în februarie 2006, veste ce mi-a făcut o mare surpriză şi o deosebită plăcere.

După o corespondenţă de 2 ani cu regretatul prof. dr. Artur Silvestri, prin care arătam despre mine că mă preocupă istoria ţării, în general, şi a Banatului, în mod special, viaţa culturală, etnografia, folclorul şi tradiţia românească la graniţa dintre imperii, fără a căuta glorii deşarte, am creat pilde demne de urmat pentru tineri, din faptele de arme ale strămoşilor noştri, care şi-au lăsat oasele pe câmpurile de bătaie ale Europei, aducându-şi din plin contribuţia la realizarea marelui vis ai românilor – România Mare.

Dorinţele mele de a căuta rădăcinile, izvoarele culturii la români, au coincis cu activitatea Asociaţiei Române de Patrimoniu imobiliar, istoric şi cultural, de sub auspiciile povăţuitorului nostru, dr. Artur Silvestri, de reîmprospătare a suflului spiritualităţii româneşti, al culturii noastre vechi, pentru a se păstra viu sentimentul de românism.

Pe lângă activitatea la catedră, am scris zeci de articole şi studii despre istoria locurilor, etnografie şi folclor, viaţa culturală a Banatului de Munte. De asemenea, am scris monografii ale unor localităţi şi personalităţi culturale, militare şi preoţi.

Ca urmare a acestei activităţi pe tărâm cultural, cred că dr. Artur Silvestri şi ARP m-au nominalizat şi mi-au acordat Premiul de Excelenţă pe anul 2006 “pentru studiile şi volumele de istorie locală şi ca o recunoaştere publică a stăruinţei admirabile ce aţi arătat, pentru a se şti şi a se dezvolta ceea ce românii înfăptuiră în istoria lor presărată de sacrificii”. (Dr. Artur Silvestri)>>>>

Monumentul Mihai Eminescu de la Dumbrăviţa (Timiş)–eveniment cultural internaţional

Duminică, 14 iunie 2009, ora zece, o duminică însorită, cu coroane şi cu buchete de flori în faţa Şcolii Generale româno-maghiare din comuna Dumbrăviţa. O comună şi o şcoală cu profunde şi multiple elemente urbanistice europene, ordinea şi curăţenia, meritul ecologic erau acasă, cum „acasă” văzusem prin nişte localităţi din Austria, Germania şi Elveţia. Şi această ambianţă, cu un grad sporit de civilizaţie, în Mileniul III se datoreşte unui singur om: primarului român de etnie maghiară Geza Szilagyi. Felicitări, domnule primar! Mahării de la judeţul Timiş şi cei de la judeţul Caraş-Severin ar trebui să-i plimbe pe unii primari din aceste arii într-un schimb util de experienţă de modul cum se foloseşte banul public în interesul comunităţii.

Ideea unui monument Eminescu la Dumbrăviţa a fost lansată de Societatea „Sorin Titel” din Banat, acceptată şi transpusă în practică de primarul Geza Szilagyi, un primar fără prejudecăţi, care gândeşte din mers şi gândeşte în spirit european. Între societate şi primăria Dumbrăviţa au fost investiţi să urmărească şi să participe la înfăptuirea monumentului Eminescu membrii Societăţii, poeta şi pictoriţa Mariana Sperlea şi tovarăşul ei de viaţă, domnul Constantin Sperlea, tehnician în aviaţie, un oltean cu şapte inimi în piept!

Până la această dată în comuna Dumbrăviţa, localitate cu populaţie româno-maghiară, se pare că elementul etnic maghiar este bine reprezentat, nu a existat un simbol românesc, în timp ce ungurii aveau două efigii Petofi Sandor, poet maghiar, participant în Revoluţia maghiară de la 1848 – 1849.>>>>>

Nicolae Danciu Petniceanu:“După douăzeci de ani”

Vom publica un serial din şase episoade „fierbinţi” privind evenimentele din Decembrie 1989, de la Timişoara. Încercăm să aducem în pagini însemnări trăite pe viu de către autor, participant la evenimente fără pretenţii de revoluţionar, ci de MARTOR OCULAR AVIZAT şi de fidelitate faţă de cititorii din ţară şi străinătate (N.D.P.)

1. GHICI PENTRU CINE A CURS  SÂNGELE PE TREPTELE CATEDRALEI?

Duminică, 17 decembrie 1989. M-am sculat dis-de-dimineaţă pentru a prinde rând la carne la magazinul de pe „Brâncoveanu”. Aveam în faţă destui amatori de carne, care fuseseră mai vrednici decât mine. Apoi, în scurt timp coada se lungise pe trotuar. La coadă lumea, ca să omoare vremea, trăncăneşte vrute şi nevrute.

„- Magazinele, de la podul de peste Bega şi până la gară, pe dreapta, sunt sparte!” – spuse unul.

– Sunt sparte şi devastate! – completează altul.

– În faţa librăriei „Sadoveanu” ard cărţile lui Ceauşescu, grăise un tânăr.

– Cum şi de ce? întreb eu.

Nici un răspuns. Se deschise uşa magazinului şi lumea se îmbulzise înăuntru.

Am primit carne, două kile, categoria a II-a, carne, şi slănină, şaptesprezece lei kila. Am tuns-o acasă, pe aproape, pe Lidia 2/2. De acasă, fuga-fuguţa la „33″, în staţia „Arta textila”. Am urcat şi am dat ochii de poetul Damian Ureche, condamnat pentru tentativă la trecerea frauduloasă a frontierei de stat.

– Servus, Damiane!

– Servus, Nicule. Unde aşa matinal?

– Ai auzit ce s-a întâmplat în oraş, azi-noapte? răspund eu cu o întrebare.

– Auzit…>>>>

Cezarina Adamescu:,, Un cetăţean emblematic al României Tainice şi pledoaria sa pentru sănătatea Pământului”

(…) Este vorba de un tânăr publicist, militant pentru sănătatea planetei prin natura profesiei, dar şi prin convingeri; redactor, editor on-line, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România.

Constantin Vlaicu, fiindcă despre el este vorba, se impune în peisajul publicisticii actuale, nu în chip spectacular şi manifest, dar ferm şi chiar cu graţie şi dezinvoltură, cu bun simţ şi cu modestia – atât de rară în ziua de azi, o adevărată floare de colţ a sufletului uman.

El s-a hotărât, prin tot ce întreprinde, SĂ FACĂ LUMEA MAI BUNĂ. Cu toate mijloacele, dar, mai ales, cu propriile jertfe de zi şi de noapte, pacifist prin vocaţie, moderator şi deschizător de drumuri, este unul dintre beneficiarii Fericirilor cristice.

Carisma acestui discret locuitor al „României Tainice”, proiect iniţiat de mentorul său, Prof. dr. Artur Silvestri, este prin urmare militarea pentru sănătatea planetei, proiecte educaţionale ecologice, reînvierea tradiţiilor şi datinilor strămoşeşti, păstrarea patrimoniului material, cultural, spiritual al neamului şi, în chip deosebit, al zonei unde a văzut lumina zilei, Banatul montan, mai bine zis, localitatea Mehadia, judeţul Caraş Severin.

Despre începuturile sale publicistice, Constantin Vlaicu dă o mărturie recentă, cu prilejul unui eveniment cultural: „Am devenit ziarist, mulţumită domnului Nicolae Danciu Petniceanu, care m-a încurajat, ajutat şi publicat. Fără aportul său, gazeta „Vestea” n-ar fi existat”. (Revista „Vestea” nr. 28 / mai 2009).

Redactorul şi publicistul Constantin Vlaicu este una dintre acele persoane „rara avis in terris” care, atent şi responsabil la tot ce întreprinde, se oferă în slujba, nu numai a oamenilor, dar şi a naturii, a mediului, a planetei.>>>>>

Nicolae N. Tomoniu:,,Morţii cu morţii, viii cu viii”

Din serialul „Ultimii soldaţi ai neamului românesc” – Note de călătorie (5)

Printre arbori, se zărea lunca Mehadia strălucind în soare. Priveam atent, dar privirea noastră nu putea desluşi urmele vreunei cetăţi, cu toate că „baleiasem” din mersul  maşinii întreaga zonă. Comandorul frână într-o zonă deschisă, răbufnind:

– La dracu bătrâne! Am impresia că romanii s-au retras de aici cu castru cu tot!

– Ai răbdare amirale, poate nu se vede de departe dar castrul acesta este binecunoscut. Despre alte fortăreţe romane nu se mai ştie nimic pe unde-or fi deşi documentele vremii pomenesc despre ele. Dup-atâtea bătălii, e plină ţara de castre şi cetăţi romane la doi metri sub pământ! Malva capitala Daciei Malvensis, nu se ştie exact unde a fost. Printre atâtea situri arheologice găsite în sudul Olteniei e greu de identificat unde-a fost centrul de comandă. Există în dreapta Oltului, o zonă arheologică ce cuprinde satele Cioroiu Nou, Cioroiaşi, Cetăţuia şi Perişor cu multe fundaţii ale unor construcţii foarte vechi.

– Ha, ha, ha, măi ce nume! Adică în urma abandonării cetăţilor, acolo au rămas doar ciorile? Perii pădureţi?

– Asta cam aşa e, n-a mai rămas mare lucru în urma bătăliilor. In anul 245, Malva lui Traian din Dacia Inferior fu făcută praf de dacii liberi. Acolo fusese mai înainte de venirea romanilor, o cetate a geţilor, pentru că arheologii spun că situl datează de două milenii înainte de Hristos, sau dacă vrei, două milenii înainte de venirea romanilor.

– Epoca bronzului?>>>>

Ionela Mihaela Domilescu:,,Triplă sărbătoare”

Ziua de 9 mai are triplă semnificaţie: proclamarea Independenţei de stat a României, victoria Coaliţiei Naţiunilor Unite în cel de-al Doilea Război Mondial (1939 – 1945) şi Ziua Energiei.

La 9 mai 1877, Adunarea Deputaţilor şi Senatul s-au întrunit în sesiune extraordinară şi au proclamat independenţa de stat a României. Mihai Kogălniceanu a rostit celebrul discurs în care a exclamat: „suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”.

Ziua de 9 mai a fost aleasă ca zi a Europei de către Consiliul European de la Milano începând cu anul 1985, apreciindu-se că punctul de pornire al construcţiei Europei Unite a fost declaraţia prin care la 9 mai 1950, Robert Schuman, ministru de externe al Franţei,a propus Germaniei şi altor state europene să pună bazele concrete ale unei federaţii europene indispensabile pentru menţinerea păcii.

Ziua de 9 mai 1945 reprezintă ziua victoriei Coaliţiei Naţiunilor Unite în cel de-al Doilea Război Mondial în urma capitulării necondiţionate a Germaniei.

În ceea ce priveşte Japonia se hotărăşte folosirea bombei atomice pe 6 august 1945 la Hiroshima şi pe 9 august 1945 la Nagasaki. În momentul aruncării celor două bombe atomice, deşi războiul din Europa să terminase prin capitularea necondiţionată a Germaniei, Imperiul Japoniei şi SUA se aflau încă în stare de război.

Cele două arme atomice au fost arme de şoc şi teroare. Avantajul enorm al acestor arme nu a fost militar, ci politic. >>>>

Nicolae Danciu Petniceanu:,,Umor negru (râsul curcilor)”

Umor negru (râsul curcilor)

Un beneficiar al evenimentelor din Decembrie 1989, un calmuc, ras în cap…

Cititorii din ţară şi străinătate vor să citească pe viu ceva scris de zelosul ziarist comunist Nicolae Sârbu, directorul Bibliotecii Judeţena „Paul Iorgovici”.

Le satisfacem mai jos doleanţa. (NDP)

Restituiri

„România literară”, Anul XXII, nr. 49, joi, 7.12.1989

Albastru de Reşiţa (Azi, în 2009,

Negru de Reşiţa – nota redacţiei)

(…) Este, mai întâi, dominant, cu prioritate absolută, roşiii flăcării furnalelor şi oţelăriei. Un roşu fierbinte, dogorind ea însuşi sângele şi conştiinţa celor ce veghează cuptoarele. Şi, odată cu el, inevitabil, negrul cenuşiu, prăfos, al zgurii. Există o neostoită încleştare a acestor două culori, din care, prin fapta de conştiinţă a siderurgiştilor Reşiţei, învingător iese mereu, firesc, roşul arzător al biruinţei. Iar cu negrul prăfos al zgurii au început să lupte şi edilii oraşului, tot mai mult adepţi ai culorilor deschise, pastelate. Dar şi cei care au în grijă puritatea aerului pe care-l respirăm. De altfel, zilele trecute, dr. Traian Bucăţea, din cadrul Inspectoratului sanitar judeţean Caraş-Severin tocmai sublinia acest aspect, prin prisma prevederilor Programului – Directivă pentru Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist Român:

– Trebuie să păzim cerul Reşiţei de poluare. Să redevină albastru pur. Iată, la oţelărie, am oprit o tehnologie dăunătoare: insuflarea de oxigen în cuptoare.>>>>

Gheorghe Luchescu:,,Folclorul bănăţean şi Nicolae Ursu (1905-1969)

La începutul lunii iunie 1905, a văzut lumina zilei în frumoasa localitate Şanoviţa, Nicolae Ursu, cel care avea sa devină un muzician total al Banatului. Timpul a trecut destul de repede de la naşterea acestui mare bănăţean, care a înzestrat creaţia muzicală din aceasta parte de ţară cu un timbru speciile, evidenţiind toate nuanţele posibile ale oamenilor acestor locuri, muzician de marcă, continuator al cercetării folclorului autohton.

Face studii temeinice de muzică şi drept la Cluj şi explorează, cu o rară dăruire şi cu o indiscutabilă competenţă, melosul popular. A compus mai multe suite pentru cor mixt, a capella şi solişti, reuşind să surprindă specificul cântecului bănăţean. O scrie de studii muzicologice i-au înlesnit cunoaşterea fenomenului muzical de pe poziţia Şcolii sociologice a lui D. Gusti, argument ce l-a ajutat la o înţelegere a valorii şi a sensului etic al muzicii populare. În acest context se înscriu lucrările cu caracter monografic despre manifestările muzicale din Măguri (judeţul Cluj), 1940, Ohaba-Bistra, 1956, Naidăş, cărora li s-a adăugat un volum de cântece din Valea Almăjului (judeţul Caraş-Severin).

O merituoasă activitate a desfăşurat în cadrul Asociaţiei corurilor şi fanfarelor române din Banat, alături de Ion Vidu şi Iosif Velceanu, de la care a învăţat multe lucruri privind tainele muzicii noastre. A colaborat cu articole la presa locală, dar şi la unele reviste de specialitate: „Muzica”, „Luceafărul”’, „Armonia”, „Studii muzicologice” etc.>>>>