N.D.Petniceanu:,,Un maestru coreograf la Mehadia”

Aria spirituală a comunei Mehadia – înţeleg şi satele componente (Plugova, Valea Bolvaşniţa şi Globu-Rău) a dat nume celebre, personalităţi de marcă pe harta României, precum: savanţii Drăgan (matematică) şi Mică Căpuşă (biologie), scriitorii Mărgeanu şi Florian Panduru, cadrele didactice Vlăduceanu, Iancu şi Ion Băcilă, Molan, Stângu şi Nistor Dop, doamnele Drăgălina, Mărioara Dop şi Livia Stângu, sportivii Ion Cornianu şi Maria Golopenţa-Alexandru, apoi suita de ofiţeri şi generali începând cu Ion Scripete şi încheind cu Nicolae Cena, amintind, în final, valoarea inegalabilă a ultimului cronicar din cultura română: povestaşul Nicolae Stoica de Haţeg, cel ce a împrumutat onorific numele său legendar liceului din localitate şi Casei de Cultură din staţiunea internaţională Băile Herculane.

După acest periplu spiritual mărturisesc că n-am ştiut până în zilele trecute că Mehadia – Plugova a dat un nume insolit, solidar, în arta românească, pe domnul profesor RUSALIN VLAICU, maestru coreograf  de faimă naţională, în faţa căruia „Români! Jos pălăria!”.

„VLAICU” reprezintă unul dintre cele mai vechi nume de familie româneşti din întreaga istorie a românilor, nume de boieri de viţă veche, nume de oşteni, apărători de glie românească şi nume de inventatori în cultura română. Cum a ajuns acest nume în Plugova şi de acolo în Mehadia este o altă istorie care ţine de românitate, de istoria veche a poporului român, de popoarele care au căutat pământ şi apă în aceste orizonturi şi ei, cei cu acest nume, nu au pactizat cu duşmanul şi nu s-au pus în slujba lor, cum din nefericire, ieri şi astăzi, se mai pun unii ca să îşi sporească averea şi să le ţină de „cald”. Aceia au în coadă numele pe năzdrăvanul „escu”, pe care l-am pomenit în „Vestea” trecută.

Într-o zi însorită mi-am anunţat prezenţa la familia domnului profesor Rusalin Vlaicu, în prealabil cunoscusem pe cei doi (soţ şi soţie) prin intermediul colegului Costel Vlaicu, nepotul onoratei familii Vlaicu. Onoare fusese de partea mea, scribul acestor rânduri.

Dincolo de gara Mehadia, pe dreapta, o casă cochetă, amenajată cu gust estetic, de la intrare şi până dincolo de ziduri, pretutindeni domină o ordine exemplară şi vezi de jur-împrejur flori şi lumină, un interior străluminat de prezenţa amfitrioanei a cărei nume este „Lucia”, nume de botez care vine de la latinescul „luci”, ce înseamnă lumină în jurul tău.

Cunosc doi intelectuali rasaţi, în mediul rustic, retrăiesc momente de plină maturitate spirituală urbană, mă cred la Timişoara, Bucureşti, ori la Galaţi în anii studenţiei mele, unde în „Ţiglina II”, avusesem o colegă de „filologie”.

– Aşadar, domnule profesor Rusalin Vlaicu, aţi renunţat la oraşul portuar Galaţi, la viaţa spirituală gălăţeană, v-aţi stabilit la Mehadia, departe de Dunăre şi de Muzeul din Galaţi, unde se adăposteşte caleaşca aurită a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, ce v-a determinat? (Îl simt că nu i-a fost uşor, uşor nu i-a fost nici doamnei Lucia, crescută şi trăită în oraşul de la Dunăre, cum nici mie nu mi-a fost uşor să părăsesc Orşova tinereţii mele, chiar pentru Timişoara). Aşadar, vă rog…

– Ne-am stabilit la Mehadia, pentru a fi mai aproape de Timişoara, unde fiul nostru, unicul fiu, este prim-solist la Opera Română, răspund aproape într-un glas amfitrionii mei… Apoi, e vorba de casa părintească şi de zona copilăriei mele. Pământul te atrage acasă, mai zice dl. Rusalin.

– Domnule profesor, să depănăm arborele genealogic, umblaţi vă rog la rădăcini, mai zic eu, în timp ce doamna Lucia trebăluieşte la aragaz.

– Am văzut lumina zilei în Plugova, sunt fiu de ceferist, am un frate mai mare, Costa Vlaicu, care a urmat „Silvica” în Caransebeş, iar tatăl meu era „scriitor” de vagoane în Gara Fabric din Timişoara. Am rămas de mici orfani iar tata s-a recăsătorit cu Ioana Alexa, dar nu a mai avut copii. Am urmat patru clase primare la Plugova avându-l ca învăţător pe Alexa Adamescu, continuându-mi apoi studiile la şcoala medie ,,Medie 5” în Timişoara de pe Strada Simion Bărnuţiu (Rămân ancorat cu gândul la „Medie 5″ de pe „Simion Bărnuţiu”! Să vezi hazardul de pe lume! În „Medie 5″ a fost până la pensie profesoara de română Mariana Vlăduceanu-Strungă, fiica lui Simion Vlăduceanu, din Plugova, şi tot aici, la „Medie 5″ mi-am lansat una din cărţile mele de debut!)

– Cum aţi debutat în balet?

– În paralel cu „Medie 5″ am urmat şcoala privată de balet, ce funcţiona pe lângă Opera Română din Timişoara, avându-l ca profesor pe Vasile Fonta (Puiu), Iuliu Marpozan, prim balerini ai Operei din Timişoara, unde erau in acel timp, tot ca prim balerini si cuplul Francisc Valkay-Rodica Murgu,. E vorba de balerina şi profesoara Rodica Murgu, originară din Teregova, fiică de medic, care fusese căsătorită cu artistul plastic Miloia, unul din fraţii Miloia, copiii marelui cărturar Ioachim Miloia. Astăzi profesoara Rodica Murgu are şcoala sa de balet, în Timişoara.

– Ce a urmat, domnule profesor Rusalin Vlaicu, după etapa timişoreană?

– Am fost angajat la Opera Română din Timişoara, ca balerin, o scurtă perioadă de timp, după care am urmat Liceul de coregrafie George Enescu din Bucureşti. Am fost angajat la Teatrul Muzical N. Leonard din Galaţi, ca balerin. M-a găzduit un prieten care terminase coregrafia la Cluj şi în timp mi s-a oferit o cameră la Căminul Artiştilor şi aşa am cunoscut-o pe soţia mea. Coregraf în Teatrul muzical era Trixi Checais, un mare artist sub îndrumarea căruia am descoperit în montările puse în scenă de domnia sa, că aş avea înclinaţii spre compoziţie scenică şipedagogică. Am dansat sub îndrumarea acestui maestru coregraf spectacole de balet ca: ,,Fântâna din Bahcisarai” de Asafiev şi tripticul ,,Noaptea Valpurgiei” de Gounod, ,,Bolero” de Ravel şi ,,Dansurile Polovţiene” de Alexander Borodin. Deasemeni în poemul coregrafic ,,Mioriţa” de compozitorul gălăţean Nicolae Meirosu şi în toate operele şi operetele care conţin tablouri coregrafice.

– După aceste roluri ce a urmat, domnule profesor Rusalin Vlaicu?

– Am părăsit scena cu regrete şi am preluat catedra de dans clasic (balet) a Şcolii de Arte din Galaţi, unde am predat treizeci şi doi de ani în învăţământ, între anii 1970 şi 2002, din care zece ani am fost directorul Şcolii de balet în oraşul de la Dunăre.

În această perioadă mi-am dat gradele didactice la Institutul de Arta Teatrală şi Cinematografică Ion Luca Caragiale din Bucureşti. Tot în aceasta perioadă am colaborat cu Teatrul Muzical, Teatrul Dramatic, Tatrul de Păpuşi, Casa de Cultură a Studenţilor, Casa Pionierilor, fiind invitat de deseori de Televiziunea Română. Pentru întreaga activitate mi s-a acordat Diploma de excelenţă de către Consiliul Judeţean Galaţi.

– Domnule profesor-director, vorbiţi pentru cititorii noştri câte ceva despre elevii dumneavoastră care s-au evidenţiat în chip deosebit.

– Îmi face o deosebită plăcere să vorbesc despre foştii mei elevi şi eleve. Una din cele mai talentate eleve ale mele se numeşte Jenica Soloviev, care în anul 1974 la ediţia a II-a a Festivalului-concurs naţional de muzică cultă şi dans clasic, Darclee, a luat premiul întâi , trofeul Darclee şi titlul de laureat cu ,,Dansul ritual al focului” din baletul ,,Amorul vrăjitor” de Manuel de Falla. Astăzi este prim balerină în Germania, la Weimar. Imi amintesc cu plăcere ca marea majoritate a corpului de balet din muzicalul gălăţen, plus câţiva solişti, sun elevi de-ai mei. Am să încep cu Aura Olteanu, prim balerină, Lucian Vlad şi Martin Costel, solişti, Mihaela Pleşcan, solistă la Opera din Iaşi, Micu Tanţa, Gheorghe Anghel, Leontin Tudoriţa –Anghel, Paul Mihalache şi mulţi alţii.

– Interesează, maestre, Rusalin Vlaicu, câteva impresii ale foştilor dumneavoastră elevi şi eleve, care s-au impus şi au devenit nume sonore în baletul românesc.

– Sunt multe inserţii de acest gen. Aş putea scrie o monografie. Îmi amintesc cu mult drag de eleva mea Aura Olteanu care spunea că odată cu înscrierea la clasa de balet a descoperit ,,răbdarea, dragostea şi devotamentul pentru această artă a domnului Rusalin Vlaicu, un om şi un pedagog cu calităţi excepţionale, care a ştiut să insufle respectul şi pasiunea, disciplina şi rigurozitatea necesare în însuşirea acestei minunate îndeletniciri, atâtor generaţii. Probabil că dragostea pentru frumos zace în mine, dar Şcoala de Artă a fost POARTA prin care a ţâşnit spre lumină împătimitul sclav, stăpân şi discipol al artei coregrafice, iar cel care mi-a deschis această poartă fermecată a fost Rusalin Vlaicu, profesorul meu”

– Ajunge, doamnă profesoară Lucia Vlaicu… Mărturisirile prezentate sunt revelatoare, mărturii peste ani în ceea ce priveşte valoarea artistică şi profesională a unui cadru didactic şi a unui artist plenar, domnul Rusalin Vlaicu!

– Poftiţi, vă rog…

– Vorbiţi-mi ceva despre ceea ce aţi transmis fiului dumneavoastră, în materie de artă.

– Pot vorbi, dar o invit pe doamna mea, care i-a dat viaţă şi s-a ocupat de creşterea lui Constantin Octavian Vlaicu, fiul nostru.

– Vă rog doamnă…

Şi doamna Lucia vorbeşte, cum ar vorbi orice mamă iubitoare de ceea ce a zămislit.

– Fiul nostru, Octavian Constantin, a urmat Liceul de Artă „Dumitru Cuclin”, în permanenţă model l-a avut pe tatăl său, profesorul şi directorul, maestrul coreograf, soţul meu, cu care am realizat multe lucrări frumoase în viaţă. A absolvit Consrvatorul de muzică, secţia canto de la Timişoara. Din anul doi de studii a colaborat cu Opera Română din Timişoara, iar după terminarea consevatorului a fost angajat pe post de solist. Astazi este prim-solist cu premii internaţionale şi roluri de primă mărime la Opera Naţională din Timoşoara.

(În paranteză o zic pentru cititori: înainte de-a veni la Mehadia, cu ani în urmă, mereu mi s-a vorbit de un domn artist Vlaicu de la Opera Română, vorbit în superlative de amicii mei, actorul George Lungoci şi de artista lirică Viorica Pop Ivan).

– Domnule Vlaicu şi doamnă Vlaicu, dumneavoastră cum v-aţi cunoscut?

– Doamna mea este gălăţeancă. A urmat studii muzicale la Iaşi, şi când ne-am cunoscut făcea parte din orchestra teatrului, devenind ulterior sufleor de operă, iar eu eram balerin. Ne-am cunoscut, ne-am căsătorit şi de atunci au trecut patru zeci şi cinci de ani

– Domnule profesor, vorbiţi ceva despre baletul rus. Ce părere aveţi despre ruşi? (Am spus-o şi o spun: sunt filorus. Dacă bunica a fost siberiancă…)

– Domnule Petniceanu, eu nu sunt filorus, eu sunt doar român, dar o spun cu discernământ: Baletul rus este cel mai puternic în lume. Şcoala de balet rus este prezentă pe toate meridianele lumii! Un anume Serghei Diaghilev se impune prin fondarea revistei ,,Lumea artei” în care îşi publică ideile reformatoare. Şi în continuare apare mănunchiul de balerini ruşi în frunmte cu Vaclav Nijinski, Ana Pavlova, Mihail Fokin, Gallina Ulanova, Maia Plisevţcaia, etc. Baletul mondial este dator baletului rus. Ruşii sunt puternici pentru că ei au avut şi au tradiţie, sunt croiţi nativ pentru această artă, pur rusească, cu artişti ruşi get-beget. Noi am avut tradiţie, la noi în ţară, după ultimul război mondial  bazele baletului românesc le-au pus pedagogii ruşi.

– Noi nu am avut nimic, nimic în materie de balet?

– În perioada interbelică am avut-o pe doamna Floria Capsoli. Ea s-a înşcolit în Occident şi a dansat pe scene celebre în Viena şi Paris. În România ea a fondat prima şcoală particulară de balet, la Bucureşti. Elevii ei, Oleg Danovsky , Trixy Checais, Bela Balogu, Gelu Matei, Stere Popescu Irinel Liciu, au devenit nume cunoscute în materie de balet, în ţară şi în străinătate.

– Ce ne puteţi spune despre celebra dansatoare Isadora Duncan, amica poetului rus Serghei Esenin? Ea a influenţat în vreun fel baletul rus?

– Dansatoarea Isadora Duncan a început să danseze după propria sa fantezie, a fost o pasionată care entuziasma publicul prin talentul şi forţa expresivă posedând darul de a exprima emoţia prin gest şi atitudine.

– Aţi venit la Mehadia. Dumneavoastră, doamnă profesoară, poate şi alţii, nu aţi încercat să deschideţi o şcoală de balet?! Ceva cu care să fructificaţi experienţa şi valoarea dumneavoastră în materie de balet?

-Petrecându-mi vacanţele la Mehadia, bănuiesc că o parte din cadrele didactice de la Liceul N. Stoica de Haţeg, de aici din Mehadia, ştiau profesia mea. De când sunt la Mehadia nu am fost solicitat pentru a ănfiinţa o şcoală de balet. De fapt pentru ca să faci o şcoală de balet, trebuie sa ai anumite condiţii tehnice: o sală specială, amenajată cu oglinzi şi bare la dimensiuni diferite, pentru copii şi adulţi, eventual duşuri cu apă caldă, etc. Avem o familie de balerini, care sunt stabiliţi la Topleţ; e vorba de Ani Cristescu-Boca, originară din Mehadia, fost prim-balerină la Iaşi, ea şi soţul, Mihai Boca, care a moştenit o casă în Topleţ (Caraş-Severin) şi s-au stabilit aici, în zonă… împreună cu danşii se putea demara un astfel de proiect, insă acum cred că este prea târziu. Pentru artă nu există loc. Ca scriitor şi ziarist inţelegeţi mai bine că din artă nu prea ies bani, aşa cum ies din comerţ şi din sport. Este minunat că puteţi colabora cu primăria Mehadia, se pare că primarul Iancu Panduru, consăteanul meu (mă refer la Plugova şi nu la Mehadia) este la înălţime. Ţin să-l felicit pentru ceea ce face pe linie de cultură…

– Cu ce vă „omorâţi” vremea?

– O mică grădină, vie pe rod, fac un vin excepţional, apoi pescuitul. Mi-am luat permis P.G. şi cu maşina şi cu doamna mea vom călători la Dunăre, ne va trece dorul de Galaţi…

– Succes la pescuit, domnule profesor şi multă sănătate dumneavoastră şi doamnei Lucia Vlaicu. Lucia vă luminează calea chiar şi la pescuitul nocturn, pe clar de lună…

– Mulţumesc…

A consemnat: NDP


%d blogeri au apreciat asta: