Ioan Ciama:,,Nebunia lui Iancu, între mit Şi realitate”

Despre Avram Iancu se spune că, după revoluţie a suferit o mare traumă psihică, care a dus în final la pierderea facultăţilor sale mentale.

Boala psihică, despre care afirmă unii din biografii săi, nu a fost confirmată medical de către specialişti în domeniu ai epocii.

Pe de altă parte, foştii tovarăşi de luptă, vechii cunoscuţi şi prieteni ne relatează numeroase întâlniri cu Iancu, în care acesta are un comportament absolut normal, fără nici o umbră de nebunie, până spre sfârşitul vieţii sale.

Fără a nega ori susţine niciuna din ipotezele pro sau contra, cred că este necesar să facem o analiză cronologică a traseului său comportamental, a vorbelor şi faptelor sale, după revoluţie şi, în final, să exprimăm un punct de vedere personal.

În vara anului 1852, cu ocazia vizitei împărăteşti în zona Apusenilor, Iancu refuză cu obstinaţie să-l întâlnească pe Franz Iosif, deşi este principalul organizator al vizitei şi antemergătorul traseelor pe care se deplasează acesta. La insistenţele familiei şi a foştilor căpitani şi tribuni, răspunde scârbit: „Un bolund (nebun, n.n.) c-un mincinos n-au ce discuta împreună!”

O primă constatare: Iancu este conştient de faptul că este nebun. Numai că, în toate tratatele de psihiatrie şi psihologie scrie că un nebun nu are cunoştinţă de sine, nu realizează faptul că este nebun. „Cine afirmă despre sine că este nebun, nu este nebun”. (prof. N. Mărgineanu, în Psihologia persoanei – 1941).

Bătrânii din satul meu natal, Vidrişoara (comuna Avram Iancu) ziceau  că „Iancu n-o fost bolund, numa’ s-o făcut, ca să scape de jândarii care-l pândeau tăt timpu’”.

a) 15 decembrie 1849. Avram Iancu este arestat la târgul de la Hălmagiu, de către o patrulă a armatei austriece. În urma intervenţiei energice a populaţiei, este pus în libertate.

b) anul 1851, primăvara. Pe motiv că refuză decoraţia împărătească şi cere „decorarea, mai întâiu’, a poporului, cu promisiunile făcute”, este alungat din Viena, de către şeful poliţiei.

c) 17 august 1852. Este arestat la Câmpeni (pentru protest împotriva autorităţilor, care înscriau pădurile moţilor pe numele fiscului) şi trimis, sub escortă, la Alba-Iulia, la închisoare. Judecat la Sibiu, pe baza unui proces înscenat, este achitat, de teama furiei poporului.

d) 1853, toamna. Acasă, la Vidra, aduce un prun încărcat cu fructe şi-l aşează în mijlocul camerei în care dormea. Noaptea, jandarmii veniţi în vizită, rămân înmărmuriţi de ceea ce văd şi afirmă: „…e nebun, e nebun…” După plecarea lor, Iancu (alături de Ghila, fostul servitor al familiei, care povesteşte întâmplarea) doarme liniştit, ştiind că va fi lăsat în pace.

e) 15 mai 1860. Într-o scrisoare de răspuns, adresată prietenului şi colegului său de la Drept, Ilie Măcelariu, se confesează, supărat: „Frate Ilie! Tu mă întrebi, ce mai sperez şi ce mai cred eu? Iată, îţi răspund că timpul speranţelor mele a trecut şi că credinţa mea e ca a şarpelui, căruia natura îi impune să-şi apere capul”.

f) 1860, toamna. Invitat de acelaşi Ilie Măcelariu, Iancu participă la o întâlnire a deputaţilor români (care mergeau la Viena), în casa lui Axente Sever din Alba Iulia. Aflând de prezenţa sa, în casă vin numeroşi (foşti) tovarăşi de arme (căpitani, lăncieri ş.a.), pe care el îi îmbărbătează, pe un ton laconic şi elegant: „…Şterge-ţi lacrimile! Pune-ţi pălăria pe cap! Nu mai plânge!”

g) august 1865. „ASTRA”, la patru ani de la înfiinţare, ţine Adunarea generală la Abrud, la care este invitat şi Iancu, care are un comportament normal, chiar gentil, după părerea unora. Participă la excursia de la „Detunata” şi cântă împreună cu cei din conducerea „ASTREI”, „Deşteaptă-te române!”

h) 1869, primăvara. La comemorarea a douăzeci de ani de la revoluţie, revista „Familia” publică o corespondenţă primită din Zărand (Baia de Criş) despre Avram Iancu, în care scrie: „…ieşind din casa comitatului, cu un amic de-al meu, ne văzurăm în faţă cu un bărbat robust, îmbrăcat în nişte veşminte destul de frumoase şi curate. Se vedea că aparţine clasei inteligenţilor”.

i) 1872, primăvara (cu cca şase luni înaintea morţii).

Participă la nedeia de la Ţebea, ocazie cu care se adresează mulţimii de moţi, spunând: „Fraţilor! Să nu mai am nădejde să mai ajung la alte Paşti, să mai văd atâţia fraţi de-ai mei aici adunaţi. Dar, dragii mei, după ce-oi muri, vă rog, aici să mă îngropaţi” (…)

j) iulie 1872 (cu cca două luni înaintea morţii). Ajungând în satul Căpâlna, judeţul Sălaj, este recunoscut de un tânăr student teolog, care-i arată poza în revista „pantheonul român”. Iancu îi spune: „Eu sunt ruina acestuia”.

k) august 1872 (cu cca trei săptămâni înaintea morţii) Poposeşte în satul Bulzeşti şi discută cu fiul fostului său lăncier, Avram Giurgiu, student la Bucureşti, căruia îi spune: „Dacă ai strânge, în timpul vacanţei, ceva răşină de brad şi ai vinde-o la Bucureşti, ai câştiga ceva bănuţi. Ar cumpăra-o boierimea din Bucureşti, ca leac împotriva bătăturilor”.

Concluzii:

Urmare a neîmplinirii promisiunilor împăratului austriac cu privire la îmbunătăţirea situaţiei materiale a moţilor, după revoluţie, Avram Iancu suferă o mare depresie sufletească şi încearcă să-şi înece amarul în băutură şi în cântece de jale, la fluier, cutreierând munţii şi poposind pe la vechii prieteni şi locurile unde a dat bătălii. Are un temperament coleric şi, atunci când este jignit în demnitatea sa de om, când naţiunea sa este jignită, se manifestă violent, prin accese de furie, situaţii destul de rare în cei peste douăzeci de ani de peregrinări prin munţi.

Simţindu-se urmărit şi persecutat de organele de represiune austriece, de cele mai multe ori, adoptă o atitudine de prudenţă, inclusiv mimarea unor manifestări care frizează nebunia, pentru a fi lăsat în pace.

După revoluţia din 1989, reputatul medic psihiatru – dr. Ovidiu Vuia (trăitor în Germania), afirmă următoarele, referitor la „nebunia” lui Avram Iancu: „Avram Iancu nu a fost nebun propriu-zis, din punct de vedere psihiatric. Craiul Munţilor n-a suferit de nici o psihoză, prin urmare, pe limbaj laic, nu a fost nebun. Manifestările sale psihice sunt de natură reactivă, ţin mai mult de alterări provocate de împrejurări externe, care, însă, nu depăşesc domeniul normalului, nu intră în sfera patologicului”.

În concluzie, traseul comportamental, vorbele şi faptele sale, cu foarte rare excepţii, sunt cele ale unui om normal, până la sfârşitul vieţii, nebunia fiind exclusă în cazul său.

Februarie 2010

Ioan Ciama,

Preşedintele Filialei Timişoara a Soc. Cultural-artistică „Avram Iancu” din România