Cezarina Adamescu:,, Un cetăţean emblematic al României Tainice şi pledoaria sa pentru sănătatea Pământului”

(…) Este vorba de un tânăr publicist, militant pentru sănătatea planetei prin natura profesiei, dar şi prin convingeri; redactor, editor on-line, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România.

Constantin Vlaicu, fiindcă despre el este vorba, se impune în peisajul publicisticii actuale, nu în chip spectacular şi manifest, dar ferm şi chiar cu graţie şi dezinvoltură, cu bun simţ şi cu modestia – atât de rară în ziua de azi, o adevărată floare de colţ a sufletului uman.

El s-a hotărât, prin tot ce întreprinde, SĂ FACĂ LUMEA MAI BUNĂ. Cu toate mijloacele, dar, mai ales, cu propriile jertfe de zi şi de noapte, pacifist prin vocaţie, moderator şi deschizător de drumuri, este unul dintre beneficiarii Fericirilor cristice.

Carisma acestui discret locuitor al „României Tainice”, proiect iniţiat de mentorul său, Prof. dr. Artur Silvestri, este prin urmare militarea pentru sănătatea planetei, proiecte educaţionale ecologice, reînvierea tradiţiilor şi datinilor strămoşeşti, păstrarea patrimoniului material, cultural, spiritual al neamului şi, în chip deosebit, al zonei unde a văzut lumina zilei, Banatul montan, mai bine zis, localitatea Mehadia, judeţul Caraş Severin.

Despre începuturile sale publicistice, Constantin Vlaicu dă o mărturie recentă, cu prilejul unui eveniment cultural: „Am devenit ziarist, mulţumită domnului Nicolae Danciu Petniceanu, care m-a încurajat, ajutat şi publicat. Fără aportul său, gazeta „Vestea” n-ar fi existat”. (Revista „Vestea” nr. 28 / mai 2009).

Redactorul şi publicistul Constantin Vlaicu este una dintre acele persoane „rara avis in terris” care, atent şi responsabil la tot ce întreprinde, se oferă în slujba, nu numai a oamenilor, dar şi a naturii, a mediului, a planetei şi chiar a cosmosului. Este, nu numai o profesiune îmbrăţişată şi exercitată cu dragoste şi conştiinciozitate extremă, dar şi o profesiune de credinţă, aceea de a milita „pentru formarea unei conştiinţe, a unei mentalităţi în sânul populaţiei, favorabile protejării mediului înconjurător.”

El este unul dintre acei puţini oameni care nu-şi parchează maşina de-a curmezişul, pe trotuar, care nu aruncă gunoaie pe stradă, nu calcă spaţiul verde, nu rupe florile, sădeşte puieţi de arbori şi, acolo unde întâlneşte o floare rară, nu-şi pune întrebarea, precum Văcărescu: „zării o floare / ca o lumină. / S-o tai se strică / s-o las mi-e frică / vine altul şi mi-o rădică.” Pur şi simplu, dacă îi place, o fotografiază, prelucrează imaginea şi apoi o dăruieşte cuiva, făcându-ne adesea să roşim pe noi care, odată ajunşi în pădure sau la iarbă verde pe piciorul de plai mioritic, nu ne mai saturăm să distrugem, să ne însuşim comorile naturii ea şi când ni s-ar cuveni doar nouă şi ar fi fost create anume pentru noi, culegând într-o veselie, buchete imense şi cât mai pastelate, care imediat se vestejesc în borcane şi vaze improvizate.

El ştie că, starea de graţie a unei flori este doar în pământul din care a răsărit. Şi, mai mult decât atât: îi pasă. Puţinor oameni le pasă de ceea ce vor lăsa în urma lor şi exemplele sunt cu duiumul ce lasă turiştii după ce părăsesc un loc de agrement. Prezentul, clipa contează. „Carpe Diem!” Copiilor, nepoţilor, rămână-le rămăşiţele…

Respectul faţă de natură este echivalent cu respectul faţă de tine însuţi şi faţă de valorile neamului tău pe care nu tu le-ai construit, nu tu le-ai cultivat, ci le ai de-a gata. Doar să te bucuri de ele şi să le păstrezi cu sfinţenie. Cum? Distrugându-le?

Acest om de toată isprava a înţeles acest lucru: că doar protejând aceste valori, ajuţi Istoria să meargă mai departe. Aportul tău, chiar dacă pare nesemnificativ, are o însemnătate majoră. Şi dacă fiecare ar înţelege acest lucru, Planeta nu s-ar duce de râpă.

Una din multiplele calităţi morale ale acestui camarad de condei este aceea că SE IMPLICĂ, acolo unde este nevoie. Câţi fac acest lucru? Câţi se opresc în loc în faţa unui dezastru şi, uitând de grija pentru propriul trup, pentru propria viaţă, sar în ajutor, pun umărul? Iisus ne-a lăsat pilda minunată a Samariteanului milostiv, exemplu luat în derâdere azi, de cei mai mulţi, persiflat pe toate căile: „Ce eşti tu, samaritean? – fără ca acela care rosteşte aceste cuvinte să înţeleagă măcar sensul acestor cuvinte. Uneori, cei mai mulţi se tem să se implice din pricina reacţiilor potrivnice din jur. Convenţiile sociale sunt foarte puternice şi oamenii se feresc de ceea ce ar putea spune sau gândi colegii sau prietenii despre ei, dacă ar afla că s-au implicat în ajutorarea cuiva. Şi astfel trec peste principii şi peste acea virtute morală care este milostivirea creştină.

De fapt, cine este samariteanul milostiv şi cine semenul, în condiţiile actuale? Samariteni putem fi cu toţii, şi, de asemenea, putem ajunge, cu, sau fără vrerea noastră, în ipostaza de „semeni” cerând ajutor şi izbindu-ne de nepăsarea celorlalţi care trec mai departe, fără ca măcar să întoarcă privirea către noi, astupându-şi urechile ca să nu audă ţipetele, gemetele noastre.

A avea o atitudine pozitivă faţă de oameni, obiecte, natură şi fenomene, este un semn de sănătate fizică şi spirituală. Şi mai este o dovadă ne negrăită compasiune, generozitate, deschidere sufletească, răbdare şi o mare, nespusă Iubire. Fiindcă nimic nu se poate clădi decât pe această Temelie.

Iată ce spune publicistul şi ecologul Constantin Vlaicu într-unul din articolele recente: „O realitate este faptul că noi, românii, în general, şi bănăţenii în mod special, prin muzica şi portul popular am reuşit de-a lungul timpului crearea unei simbioze, simbioză ce prin efectele sale a creat în sufletele înaintaşilor noştri, elementele care au dat naştere acelui sentiment de mândrie naţională, a dragostei pentru locul natal, pentru casa strămoşească, a respectului faţă de semenii lor, faţă de tradiţie, ce au creat şi modelat sufletele înaintaşilor noştri. Aceste elemente le găsim astăzi ca fiind componente esenţiale ale culturii populare româneşti ce definesc puternice personalitate a poporului român”. (Port, datină, obicei, tradiţie în Banatul montan, articol apărut în revista on-line „Pagina Verde”.

„Crearea unei conştiinţe ecologice” este prioritatea acestui tânăr bărbat, prin toate mijloacele. Şi pentru acest deziderat nu precupeţeşte nici un efort şi nu-şi cruţă forţele. E mereu pe baricade. Conştient. Treaz la datorie.

Pentru Constantin Vlaicu Pădurea înseamnă, dincolo de arealul geografic unde s-a născut, VIAŢĂ. Înseamnă forţă, aer de respirat, mediu ambiant, locul numit Acasă. Ce face pentru ea? Totul. Mai mult decât totul. Peste poate şi deasupra deasuprelor. Pentru că pădurea a fost şi este leagănul său. Nu ca s-o colinde distrat, la pas, fluierând fără griji, mâncând seminţe, ca orice turist, ci în mod responsabil, angajat şi cât mai serios. Pentru aceasta, pădurea îl răsplăteşte, de fiecare dată cu frumuseţile şi comorile sale. E un contract perfect egal între doi parteneri serioşi şi demni. El s-a angajat, de când se ştie, s-o apere, s-o pună în valoare, pentru că, la rândul ei, pădurea îl apără şi i se oferă.

„Nu ştiu ce m-aş face fără ea… Mă linişteşte” – i-a mărturisit odată, mentorului său, profesorului dr. Artur Silvestri. Relaţia om-natură este una de dragoste şi de respect reciproc, bazată pe un legământ sacru. Legat organic şi spiritual de pădure, dăruit cu totul ei, precum unei mirese, Constantin Vlaicu îşi trece viaţa, „luând foc” pentru pădure. Protejând-o, cu propria sa viaţă. Şi acest transfer de energie de la om la mediu este benefic. Pădurea, Ia rândul ei îi dă viaţă, pentru ca omul să i-o înapoieze, să o întreţină, să aibă grijă de ea.

„Pământul este un organism viu; aşa cum sistemul biologic al unui corp uman sănătos îi reglează buna funcţionare, aşa există sisteme de control care menţin Pământul în starea în care el poate să întreţină viaţa” – scrie Constantin Vlaicu în articolul: „A fi sau a nufi…ecologist” — publicat în revista „Pagina Verde”, revistă on-line editată de Ocolul Silvic din Mehadia, al cărei editor on-line şi redactor şef este.

Constantin Vlaicu este un luptător pentru pădurea sa. „Viaţa există pe Pământ de milioane de ani. Azi omul este cea mai inteligentă formă de viaţă de pe Pământ iar rolul lui ar fi, în mod logic, de a fi păzitorul vieţii pe această planetă. Din păcate, inteligenţa a creat, prin dezvoltarea tehnologiei potenţial periculoase, posibilitatea distrugerii planetei, însăşi a vieţii pe această planetă.

Supravieţuirea Pământului depinde în cea mai mare măsură de actele noastre, sistemele de control fiind în mâinile omului” (A fi sau a nu fi… ecologist).

Din fiecare rând, din fiecare cuvânt, răzbate o îngrijorare justificată, o preocupare majoră şi mai ales, o dragoste mută pentru pământul care ne ţine.

N-am întâlnit nicicând o persoană care să facă pledoarie pro domo pentru pământul pe care calcă.

Constantin Vlaciu transmite SOS-uri, face lobby, strigă, cere ajutor, vine cu argumente valide, depune o muncă de cercetare, transpiră. Să sperăm că acest om sensibil, dăruit cu simţ estetic, va fi auzit de cine trebuie şi, mai ales, înainte de a fi prea târziu.

Iată o deviză: Să încercăm să fim în fiecare zi ecologişti; viaţa aşa cum o trăim astăzi e frumoasă să facem în aşa fel încât şi nepoţii noştri să o cunoască la fel şi să se bucure de ea. în acest context, a fi ecologist e o îndatorire ce o avem faţă de ei.” (A fi sau a nu fi… ecologist).

CEZARINA ADAMESCU

Galaţi, 25 mai 2009