Nicolae Danciu Petniceanu:“După douăzeci de ani”

Vom publica un serial din şase episoade „fierbinţi” privind evenimentele din Decembrie 1989, de la Timişoara. Încercăm să aducem în pagini însemnări trăite pe viu de către autor, participant la evenimente fără pretenţii de revoluţionar, ci de MARTOR OCULAR AVIZAT şi de fidelitate faţă de cititorii din ţară şi străinătate (N.D.P.)

1. GHICI PENTRU CINE A CURS SÂNGELE PE TREPTELE CATEDRALEI?

Duminică, 17 decembrie 1989. M-am sculat dis-de-dimineaţă pentru a prinde rând la carne la magazinul de pe „Brâncoveanu”. Aveam în faţă destui amatori de carne, care fuseseră mai vrednici decât mine. Apoi, în scurt timp coada se lungise pe trotuar. La coadă lumea, ca să omoare vremea, trăncăneşte vrute şi nevrute.

„- Magazinele, de la podul de peste Bega şi până la gară, pe dreapta, sunt sparte!” – spuse unul.

– Sunt sparte şi devastate! – completează altul.

– În faţa librăriei „Sadoveanu” ard cărţile lui Ceauşescu, grăise un tânăr.

– Cum şi de ce? întreb eu.

Nici un răspuns. Se deschise uşa magazinului şi lumea se îmbulzise înăuntru.

Am primit carne, două kile, categoria a II-a, carne, şi slănină, şaptesprezece lei kila. Am tuns-o acasă, pe aproape, pe Lidia 2/2. De acasă, fuga-fuguţa la „33″, în staţia „Arta textila”. Am urcat şi am dat ochii de poetul Damian Ureche, condamnat pentru tentativă la trecerea frauduloasă a frontierei de stat.

– Servus, Damiane!

– Servus, Nicule. Unde aşa matinal?

– Ai auzit ce s-a întâmplat în oraş, azi-noapte? răspund eu cu o întrebare.

– Auzit…

În staţia „Maria” ne-am dat jos din autobuz. Am privit şi am rămas uimiţi! Magazin lângă magazin, de la podul de peste Bega şi până la intersecţia tramvaielor 1 cu 2 sparte, jefuite şi incendiate. Alimentare, farmacii, textile, încălţăminte, electronice făcute praf! În faţa librăriei „Sadoveanu”, pe trotuar, fumegau cotoarele de la „Omagiile” lui Ceauşescu. Trecătorii în drumul gării murmurau trişti din buze văzând calupuri de medicamente zdrobite, călcate în picioare.

– Cine a putut face una ca asta?!

– Cum, cine?! Revoluţionarii! Sunt destui care nu-l au la inimă pe Ceauşescu, răspunse poetul, cu seninătate în ochi. Apoi încruntat îşi continuă gândul:

– Vor urma, Nicule, zile grele. Apoi a dat mâna şi ne-am despărţit. El se grăbea să ajungă la profesorul Marius Munteanu, unde era invitat la masă, eu grăbit spre casă pentru a împărtăşi doamnei mele cele văzute.

*

Păstram contactul şi făceam schimb de „ştiri de ultima oră” cu vecinii noştri: Jan şi Aurica Corhan, primul meşter, iar Aurica – funcţionară la I.A.E.M. Timişoara.

– JEAN CORHAN: Azi după-amiază au fost împuşcaţi oameni în Piaţa Libertăţii, în faţa Garnizoanei Militare.

– AURICA CORHAN: Împuşcături au fost şi între Operă şi Catedrală. A murit lume pe treptele Catedralei. Uşile de la Catedrală au fost închise în faţa copiilor de la orfelinat. N-a intrat un om în catedrală! Voiau să se refugieze în Catedrală…

– Ana, doamna mea: e posibil aşa ceva?!

Eu: Oricând şi oriunde, pe lumea turcilor lumea se refugia în biserici şi era ocrotită de preoţi.

– JEAN CORHAN: La noi nu s-a putut! O mână criminală a zăvorât porţile.

– Eu şi Ana, şi Aurica: Oare cine n-a permis intrarea în Catedrală?!

Era dar o întrebare în 17 decembrie 1989, seara, înainte de transmiterea ştirilor la TVR şi înainte de ora 22 – 23, când puteam afla ceva sigur de la Radio „Europa Liberă”.

*

Televiziunea şi Radio Bucureşti: „Elemente turbulente şi agentura străină se fac vinovate de cele petrecute în Timişoara…”

„Europa Liberă”: „Evenimente grave la Timişoara soldate cu morţi şi răniţi”. Se auzeau împuşcături, ţipete şi peste ele triumfa o voce bărbătească, tânără: „Trage mă, în p… mă-tii! Trage! Era pentru semnatarul acestor rânduri o voce cunoscută! Oare cine o fi fost? Enigma o voi dezlega mult mai târziu.

*

Eram revoltat pentru morţi şi răniţi.

Păstrasem o relaţie permanentă cu Sfânta Mitropolie prin consilierul ei, preot Petru Dorobanţu, fiul lui Gh. Dorobanţu din Topleţ, proiectant în Uzina „Magheru”. B.O.R. şi B.O.C. (ortodocşii şi catolicii din Timiş) prin intermediul lui Petrică Dorobanţu beneficiaseră de serviciile mele pe când fusesem adjunct la „Paşapoarte”.

La ora nouă am intrat pe uşa mitropoliei. Pornisem de acasă animat de un singur gând: să-l rog pe Înalt Prea Sfinţia Sa mitropolit Nicolae, cu care mă cunoşteam, prin acelaşi consilier Dorobanţu, să dea dispoziţie să se tragă clopotele în bisericile din Banat ca lumea să afle despre cele petrecute în Timişoara şi să se revolte împotriva lui Ceauşescu.

În secretariat erau adunaţi: vicarul Maier, consilierii Dorobanţu şi Ilie Sârbu. Stăteau trişti în picioare. Secretarul, un părinte bărbos, azi pensionar, era amicul meu, soţiile noastre, telefoniste, erau prietene. Mi se oferise un scaun. Refuzasem. Îl întrebai pe vicarul Maier:

– Doresc să ajung la Înaltul!

– Nu-i aici, răspunse vicarul.

– Unde-i? fac precipitat.

– La Constantinopol. E plecat de câteva zile, într-o delegaţie.

– Când vine?

– Nu prea curând, vorbi trist Dorobanţu.

– Peste câteva zile, confirmă Ilie Sârbu, consilier economic al mitropoliei.

– E posibil, domnilor, să se închidă porţile catedralei în faţa lumii, care voise să se refugieze în interiorul ei, să se apere de furia gloanţelor? fac eu revoltat.

Nici un răspuns. Consilierii Dorobanţu şi Sârbu nu se lăsară priviţi în ochi. Vicarul Maier părăsi încăperea, ieşind din joc.

*

După Decembrie 1989, consilierul Petru Dorobanţu fusese numit reprezentantul B.O.R. la Vatican, graţie domnului Ion Talpeş, consătean. Talpeş era şeful spionajului românesc.

Papa nu i-a confirmat primirea. Petrică s-a întors în Timişoara. În curând îşi va da demisia din popie şi va ajunge (cu un italian) fabricant de scobitori. Azi e unul din milionarii Timişoarei.

Din popie va ieşi şi Ilie Sârbu, fecior de morar, de pe Valea Bistrei. Va ajunge directorul unei firme agricole româno-germană. Sprijinit de doctorul Dan Poenaru, (prefect de Timiş), va ajunge unul din şefii partidului condus de Ion Iliescu, apoi şef de partid şi azi ministrul agriculturii. El – ministru iar fiica sa europarlamentară.

Trec adesea pe la catedrală, acolo slujeşte popa Dimitrie Vana, care-l ştie pe de rost pe Octavian Goga şi are un glas de tenor, cum avusese doar popa Traian Nemoianu din Petnic. Pe popa Vana l-am cunoscut eu şi regretatul poet George Voştinaru într-o şezătoare literară organizată la şcoala din Prigor, graţie profesorului Pavel Panduru. Pe atunci, popa slujea în parohia Prigor. Aşadar, îl vizitez pe popa Vana, administratorul Catedralei, cu „Vestea”, cu o carte, cu ce pot şi eu, şi popa mă răsplăteşte împărăteşte. La intrarea în catedrală de fiecare dată citesc şi frământ o lacrimă pentru morţii pe treptele catedralei. Pe frontispiciul Catedralei sunt două plăci comemorative:

1) „Erou Gârjoabă Dumitru Constantin, născut 26.03.1965. Decedat în revoluţia din Decembrie 1989. Dispărut din spitalul Judeţean.”

2) Placă în limba franceză: „A la memoire des enfants roumains morts pour la liberte les granitiers vosgiens”. Nu prea le am cu franceza, dar înţeleg că au murit copii români pentru libertate. Plec din faţa Catedralei şi mă întreb şi eu ca orice curios: oare cine a beneficiat după Decembrie 1989, de sângele tânăr curs pe treptele Catedralei timişorene? Vinovaţii?!?!

Ştiu, dar vă las pe dumneavoastră să ghiciţi.

Aflu că domnul ministru Ilie Sârbu, la o vânătoare „regală”; fusese împuşcat într-un coi! A rămas, bietul de el râncaci! Trăgătorul fusese un ochitor slab…

Nicolae Danciu Petniceanu