EDITORIAL - Iancu Panduru:,,Sărbătoarea Sfintelor Paşte”

Ca fiu de ţărani, ca omul crescut la sat, iubitor de Biserică şi de Dumnezeu, am trăit şi trăiesc cu intensitate, bucurie şi măreţie, câteva sărbători, fundamentale, însemnate de Sfinţii Părinţi, cu roşu în calendar: Naşterea Domnului, Învierea Domnului şi Nedeia, ruga ca-n Banatul de la Munte. Pentru aceste sărbători sfinte mă pregătesc sufleteşte, îndeosebi mă pregătesc pentru a întâmpina cum se cuvine Învierea Domnului Isus Cristos, fiul lui Dumnezeu şi al Sfintei Maria.

În această lună, mă preocupă Postul Sfintelor Paşti, mă preocupă ziua cuminecăturii, a spovedaniei şi a întâlnirii spirituale cu Fiul lui Dumnezeu. Adesea trăiesc clipe de suferinţă morală, gândindu-mă la suferinţele lui Isus Cristos, batjocurit şi răstignit pe Cruce, bătut în cuie şi înjunghiat de oamenii căpitanului Marcello (vezi romanul „Cămaşa lui Cristos”), mă gândesc că Isus Cristos a suferit, a pătimit pe cruce pentru ca noi, oamenii de rând, pământenii, să fim mântuiţi de păcate, izbăviţi de patimi deşarte şi de capcanele satanei.

şi toate acestea s-au petrecut într-o zi de 13 ale lunii Aprilie, la ora şase seara, pe Dealul Golgotei, pe când Isus împlinise 33 ani, trei luni şi… treisprezece zile. Aşa că este motivată teama>>>>Iancu Panduru>>>>

Nicolae Danciu Petniceanu:,,Iancule mare”

„Iancule mare”

(revista presei)

Ne-a sosit la redacţie publicaţia „Iancule Mare”, editată de Societatea Avram Iancu” din România (Cluj-Napoca, str. Năsăud 2), a sosit graţie domnului inginer Ion Ciama, preşedintele Societăţii „Avram Iancu” – Filiala Timişoara, al cărei membru este şi redactorul gazetei „Vestea” din Mehadia.

Publicaţia este număr de număr un pios omagiu adus voievodului Munţilor Apuseni, Măriei Sale, Avram Iancu, stăpânul acestor munţi, în care şi astăzi, după atâta amar de vreme, românii simt duhul său pogorând din ceruri şi călărind pe un cal alb cu stea în frunte, chemând românimea de pretutindeni să-i apere împotriva vrăjmaşului din Vest.

Desigur, „Iancul Mare”, ca orice revistă omagială, ce se respectă în conţinut şi formă, însumează o serie de articole de cultură, de poezie, datini şi obiceiuri moţeşti, în ajunul unor praznice împărăteşti, precum Naştere Domnului, Sărbătoarea Crăciunului, Învierea şi alte date memoriale. Un spaţiu important ocupă însemnările despre Casa Memorială „Avram Iancu” din Târgu-Mureş, precum şi cele despre Reuniunea Moţilor din Banat, întâlnirea de la Sălciua Nouă, articolele semnate>>>>Nicolae Danciu Petniceanu>>>>

Pavel Panduru:,,Coriolan Iosif Buracu – Amintiri”

Mehadia - străvechi centru cultural al Banatului de munte, loc al unor energii uriaşe - este binecuvântat cu un relief mirific, la care se adaugă frumuseţea sufletească a locuitorilor din care a ieşit o tainică luminiţă în constelaţia de suflet a românilor, purtată de spumoasele ape ale Belarecăi spre Dunăre şi Mare - asigurând veşnicia.

Spaţiu al fericirii şi liniştii depline, unde sufletul găseşte iluminarea.

Loc al etnogenezei româneşti - de aici au răsărit ca florile boieri ai minţii ce au contribuit la formarea Europei moderne şi a culturii româneşti, creându-se o tradiţie românească şi creştină. Ei au iubit mai presus de orice neamul şi libertatea şi s-au jertfit pentru ele. De aceea noi nu-i putem uita cât lumea o fi lume.

Una din aceste minţi luminate a fost preotul Iosif Coriolan Buracu -paroh al bisericii din Mehadia în perioada 1912 - 1924 - care, cu armele credinţei şi ale iubirii, a desfăşurat o serie de activităţi culturale, făcând din „limba română patria sa” (Nichita Stănescu).

Despre aceste fapte ne vorbeşte cartea „Preot Iosif Coriolan Buracu - Amintiri”, apărută la Editura Învierea - Episcopia Timişoarei 2007 - cu binecuvântarea înalt Preasfinţitului>>>>Pavel Panduru>>>>

Miruna Şchiopu:„Vestea”(gânduri de lector)

Ziarul „Vestea” e un act cultural, social aproape unic în ţară, deoarece apare în mediul rural, prin efortul unui om de litere – NDP şi al unui primar – Iancu Panduru, al Consiliului Popular Local, cu un efort financiar considerabil. Ziarul este apreciat în ţară, dar şi în străinătate (SUA), pentru valoarea articolelor. Actul cultural în sine nu este luat în seamă de localnici (de unii), ba, dimpotrivă, se găsesc o droaie de cârtitori, ca de altfel pentru fiecare gest de cultură al celor amintiţi. Întâlnirea din vară, cu „Fiii satului”, „Simpozionul Cetăţii”, „Simpozionul Datini şi Obiceiuri”, aşezarea de plăci comemorative pe casele oamenilor valoroşi ai comunei – sunt acte de cultură cu care nu se poate mândri orice comună, acte ce deranjează. De ce?! Plăcile comemorative sporesc valoarea satului, a comunei, şi mai ales a casei. Omul nu-şi pierde casa, cum se duce vorba, ci, dimpotrivă, casa îşi sporeşte valoarea, proprietarul având şi unele facilităţi.

De ce cârtitorii din Mehadia, Petnic şi de aiurea nu se informează?! „Monitorul Oficial” e accesibil şi i-ar lumina pe toţi. Dar… mai bine cârtim, în loc să ne informăm, să ne civilizăm prin litera scrisă, tipărită.

Pe cârcotaşi, şi după ei şi alţii, e drept, puţini la număr, îi interesează originea, trecutul (lipsit de păcate şi ruşine) al lui NDP şi nu ce a scris>>>>Miruna Şchiopu>>>>

Alexandru Nemoianu (SUA) : ,, Despre transhumanţă şi vetrele unde se coace pâine”

“Interzicerea” ei, de cãtre funcţionari cretini şi necinstiþi, o primisem ca pe o loviturã personalã. Nu am avut nici o îndoialã cã acea prostie nu se va aplica. (În termeni practici pur şi simplu nu era cu putinţã ca brânza cea mai bunã din lume sã fie “interzisã”. Asta nu se poate! Dar “revenirea” asupra deciziei cretine dovedeşte clar ceea ce spuneaţi. Cã trebuiesc aflate cãile de a merge “împrejurul” formei impuse de stãpânire.)

În acest domeniu nu îmi fac mari griji. De mii de ani ştim sã facem asta. Aş putea zice cã o facem cu “manierism”. Dar acest eşafodaj “eurocaca” va dura aşa de puţin încât nici nu trebuie fãcute planuri de lunga duratã. Mai degrabã trebuie gândit la ce va fi dupã “eurocaca”. Actuala stãpânire a fãcut enorm de mult rãu şi nu în ultimul rând, practicând un rusofobism idiot.

De fapt în ultima vreme mã tot gândesc la modul în care gândirea politicã a celorde dinainte de 1848 ar putea fi valorificatã. Sunteţi familiari cu “Amintirile Maiorului Grigore Locuşteanu”? (…)

Fãrã îndoialã cã satele, prin care foarte adesea>>>>Alexandru Nemoianu>>>>

N.D.Petniceanu : ,, S-a stins un far românesc”

S-a stins lumina LUMINÃTORULUI, GLIGOR POPI, în ultima zi din ianuarie 2008, lumina românilor din Banatul sârbesc, din oraşul Vârşeţ, oraş cândva românesc.
L-am cunoscut, în graniţa românã, în Punctul de Control Frontierã Moraviţa (rutier), într-o vreme când sâmbãtã de sâmbãtã, în „Ficia” sa (maşina Zastava, una modestã) cãlãtorea, însoţit de doamna sa, doamna Ileana, cãlãtorea la bãnãţenii lui dragi (avea în Timişoara familia surorii sale), aducea ziarul Libertatea şi revista Lumina, în limba românã, editate la Vârşeţ şi la Panciova.
Din aceste publicaţii, şi altele în limba românã, pãstram contactul cu mediul românesc din Iugoslavia, ştiam cum o duc, în orice caz o duceau mai bine decât românii din România, ei, fãrã prejudecãţi, aveau paşapoarte şi libertatea de-a cãlãtori în Vest. Apoi magazinele lor erau burduşite cu mãrfuri de calitate, în mare parte importate. Ei de ei cãlcau, vorba aceea pe banane şi portocale, în timp ce la noi se aflau doar la Cantina Partidului Unic. Dacã beneficiau de aceste importante avantaje, în schimb erau lipsiţi de drepturi de altã naturã, cu precãdere românii din Valea Timocului nu aveau bisericã, nu aveau şcoalã, nu aveau presã în limba românã, nu aveau o viaţã româneascã, dupã care tânjeau, se plângeau, se cãinau, însã nu-i lua nimeni în seamã>>>>N.D.Petniceanu>>>>

Gligor Popi : ,, Românii din Banatul Sârbesc”

Dupã primul rãzboi mondial, în urma Conferinţei de la Paris, Banatul a fost împãrţit între Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (R.S.C.S.) şi România (Magazin istoric, nr.12/2001). Aproape 80.000 de români au rãmas în Banatul sârbesc ce aparţineR.S.C.S., iar circa 50.000 sârbi şi croaţi acontinuat sã trãiascã în Banatul românesc.
Litigiul iniţial dintre cele douã state vecine privind delimitarea Banatului a fost soluţionat din 1929, în virtutea tradiţionalelor legãturi de prietenie româno-sârbe. La conferinţa de la Paris, Nikola Pasici, şeful delegaţiei sârbe, declarase, de altfel, cã partea sârbã dorea ca buna vecinãtate cu românii să se menţinã şi sã rãmânã permanentã.
Guvernele celor douã ţãri au avut dese convorbiri şi au încheiat convenţii şi acorduri reciproce privind soarta românilor din R.S.C.S. şi a sârbilor şi croaţilor din Banatul românesc. Statutul lor a fost reglementat şi printr-o serie de tratate internaţionale.
Care a fost situaţia românilor din Banatul sârbesc în perioada interbelicã?>>>>

Gheorghe Mirulescu : ,, 90 de ani de la Unirea Cea Mare”

Bãnãţenii din culoarul Timiş - Cerna au avut şansa sã vieţuiascã într-un ţinut cãlcat necontenit de toţi cei care aveau interese politicomilitare în zonã, astfel cã nu s-au numãrat printre acei fericiţi despre care aminteşte rar istoria. Zona a fost vreme îndelungatã disputatã de marile puteri europene fiind una dintre cele mai lesnicioase cãi de comunicaţie din sud-estul Europei spre centrul acesteia. În cele ce urmeazã mi-am propus sã amintesc despre unul dintre puţinele evenimente fericite din viaţa locuitorilor acestor meleaguri şi anume Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, act istoric de la înfãptuirea cãruia se împlinesc anul acesta 90 de ani. Cercetând documentele vremii, am descoperit cu satisfacţie cã şi românii din Banatul de sud au contribuit direct la înfãptuirea dezideratelor unirii, constituinduse în organizaţii care au pus de îndatã în aplicare cele stabilite la Adunarea Naţionalã de la Alba Iulia. Astfel, Consiliul Naţional Român al districtului Mehadia , ales dintre delegaţii a 20 de comune din zonã, emite la 6 decembrie 1918 urmãtoarea:

Circularã De la prezidiul Consiliului Naţional Român al districtului Mehadia E.Nr. 16/1918 6 XII 1918

1. În 1 XII s.n. în Adunarea Naţionalã de la Alba Iulia prin glasul celor o sutã de mii de români s-a hotãrât alipirea la România pentru vecie a Ardealului, Banatului>>>>

Ioan Nicolae Cenda : ,, Un prinţ popular ” (o cărticică despre un om de altădată)

Scriitorul Nicolae Danciu Petniceanu, omul care „arde” pentru pãstrarea şi valorificarea culturii din „aretul” Almãj, Craina, Mehadia,dar şi alte zone din Banat, mi-a cerut sã fac nişte însemnãri despre o „broşurã”.

Nu ştiam nimic despre „prinţul popular”, protopopul colonel K.u.K. Pavel Boldea din Borlovenii Vechi. În cele 32 de pagini „documentarul iniţiat şi prefaţat de Artur Silvestri” reuşeşte sã spunã multe în cuvinte puţine. „Eroul” este vãzut în oglinzi paralele de cãtre oameni ai locului (Pavel Panduru, Gheorghe Rancu, Pavel Verindeanu, Iancu Panduru, Nicolae Andrei, Iosif Bãcilã, Petricã Zamela, Pavel Gârjoabã, Constantin Vlaicu, Nicolae Danciu Petniceanu) sau de cei mai de departe (Nicolae Sârbu, din „imediata noastrã apropiere”, ori Alexandru Nemoianu de peste ocean).

Toate articolele sunt scrise cu talent, bine documentate (din informaţia oferitã de documente sau pãstratã în memoria colectivã) cu referiri directe la un mare patriot.

Oare în mult trâmbiţata „globalizare”, cuvântul patriotism va deveni arhaic?! Nu vreau sã cred aceasta, fiindcã fiecare naţiune va aduna „la zestrea europeanã”, fapte şi oameni fãuritori>>>>

Costel Vlaicu : ,, Plugova în sărbătoare”

O realitate este faptul cã noi, românii în general, şi bãnãţenii în mod special, prin muzica şi portul popular am reuşit de-a lungul timpului crearea unei simbioze, simbiozã ce prin efectele sale a creat în sufletele înaintaşilor noştri elementele care au dat naştere acelui sentiment de mândrie naţionalã, a dragostei pentru locul natal, pentru casa strãmoşeascã, a respectului faţã de semeni şi de tradiţie, ce au creat şi au modelat sufletele înaintaşilor noştri.

Aceste elemente le gãsim astãzi ca fiind componente esenţiale ale culturii populare româneşti ce definesc puternica personalitate a poporului roman. Transmiterea lor s-a realizat prin educaţie şi manifestãri populare colective de o anumitã forţã şi eleganţã, etalându-se cu mândrie cântul şi portul popular care, preluat din generaţie în generaţie, s-a transmis pânã în zilele noastre. Astãzi toate acestea dau poporului român o anumitã originalitate şi o relativã unicitate faţã de alte popoare, cãci, aşa cum afirma Alexandru Tzigara Samurcaş , marele istoric al artei populare, autor a numeroase studii>>>>

Un salut la un inceput

Din Mehadia am primit prin posta electronica gazeta locala “Vestea“.Este o alta manifestare a vointei de afirmare a “locurilor”.Aceste publicatii merita incurajare si de fapt este singurul lucru pe care si-l doresc;sa primeasca validatie morala.Ei stau pe picioarele lor si pot sa se gospodareasca.La caz ca vor fi incurajati moral (din nou rostul providential al revistelor electronice!)pot face foarte multe lucruri bune..

Gazeta este facuta de primarul local,om vrednic,Iancu Panduru si N.D.Petniceanu. Un rol special il are Costel Vlaicu.Om tanar,foarte inimos si binevoitor. Cred ca - in rand cu “Almajana” - si “Vestea” are rol in cuprinderea in “retea”.Si “Vestea” este glas al “celor multi” si neauziti si ignorati. Cuprinsul revistei este foarte interesant si are multe lucruri frumoase.
ALEXANDRU NEMOIANU (SUA)

Otto Alscher (1914) - Mehadia

Un sat mic cu un trecut mare. Un punct strategic mult disputat, asu­pra originii căruia istoricii nu sunt încă edificaţi nici în ziua de azi.
Dar aceasta n-o observăm la mica aşezare românească. Aşeza­tă în trecătoarea Orşova - Timişoa­ra, în imediata apropiere a Băilor Herculane, împreună cu care purta până nu de mult acelaşi nume şi era adesea confundată, obscură, murdară; într-un cuvânt, un sat. Pe malul stâng al Belarecăi se întind casele. Situat pe o coastă de deal, risipit, cu străzi abrupte şi case din piatră crudă, toate la fel: un fronton înalt, un gang deschis, o fundaţie înaltă care ascunde pivniţa şi graj­dul. Curtea murdară, îngustă, cu găini, porci, unelte agricole, care, lemne şi fân. în spate se află livada cu pruni. Şi multă vie, care la vre­mea ei era aici superioară, dar după afurisita de Philoxeră se cul­tivă acum mai mult accidental… Căci ţăranul este aici inert, crede încă în minuni, într-o devenire prin sine însuşi. Munca pentru el nu constituie o necesitate, ci o oblig­aţie incomodă, fiind mai eroic s-o eviţi decât să o stăpâneşti.
Cu totul altfel este românul de la munte, valahul izolat din pitoreştile sate Cornereva, Rusca şi altele a-semenea, situate în trecătorile de­părtate. >>>>>

Toma Ostriş:,,Generalul Berthelot şi România”

Generalul francez Berthelot cãlãtorea cu un eşalon feroviar de la Bucureşti la Timişoara. A oprit în gara Mehadia pentru a rãspunde ovaţiilor sutelor de români, mobilizaţi de preotul Coriolan Buracu, luptãtor pentru reîntregirea neamului românesc.

Generalul francez Berthelot a împiedecat ca armata germanã sã urce în Moldova, la Iaşi, unde se refugiase guvernul român. Apoi, el va pune la respect armata sârbã, ce mişuna prin Banat, inclusiv la Mehadia, preocupatã de-a împiedica Unirea Banatului cu Patria Mamã. Sârbii voiau întregul Banat istoric! Sfatul Ţãrii, în semn de mulţumire, i-a dãruit generalului o moşie în Judeţul Hunedoara, ca sã-i fie loc de odihnã pe timp de varã. La Tribunalul din Bucureşti este înscrisã pe numele sãu proprietatea din localitatea Fãrcãdin, moşia avea: 166 jugãre din care: 79 jugãre „arãtor” (arabil), 17 jugãre fâneţe ºi pãşune, 13 jugãre „pomet” (pomiculturã), 7 jugãre vie şi 50 jugãre pãdure, precum şi un rând de case şi o grãdinã. „Moşia e frumoasã şi îi urãm sã o stãpâneascã în fericire şi sãnãtate”, conchide actul de împroprietãrire. (Manuscris aflat în arhiva NDP).

Prin aceastã donaţie se cãuta, între altele, cultivarea relaţiilor de prietenie cu sora noastrã mare, Franţa, care de fiecare datã, la greu, a fost alãturi>>>>

Alexandru Nemoianu: „Ispita unanimităţii“

Visul dement al tuturor şi fiecăreia dintre “puteri” şi încă mai vârtos “ocupaţii”, a fost şi a rămas cel al “unanimităţii”. Realizarea unui sistem în care o singură ideologie să fie acceptată, un singur sistem de valori, o sin­gură structura de împărţire în “bine” şi rău. Acest vis a însemnat încercarea de face cutare sistem de “putere” sau “ocupaţie” veşnic, fără putinţa de a fi clintit. Este fără îndoiala ca orice om cu minimal bun simţ ar trebui să suspecteze încercările de aşezare a unei “unanimităţi” şi ar trebui să ştie bine că în spatele şi la capătul oricărei încercări de “u-nanimitate” va răsuna sinistrul cor al celor încătuşaţi, un cor care în secolul care a trecut, întunecatul şi sângerosul veac douăzeci, a zbierat ba “Sieg Heil”, ba “Stalin, Stalin”, ba “Ceauşescu, PCR”. La capătul campaniilor de impunere a “unanimităţii”, a ideologiei unice, ne aşteaptă puşcăriile şi lecţiile de îndoc­trinare.
Prin “unanimitate” de gând “puterile” şi “ocupaţiile” decăzute, cel mai adesea având în frunte zugravi, pantofari, marinari dubio - i şi întotdeauna cretini, au neputincioasa în drăznire de a crede că vor putea obţine legi­timitate. >>>>

Nica Drăgan: „N.D.P.“

Sunt trei litere care apar sub unele articole din periodicul „Vestea”. Ştim cu toţii ce semnifică aceste litere şi de asemenea cu toţii îl apreciem pe cel ce poartă acest nume pentru efortul pe care-l depune pentru a face cunoscute valorile, de orice natură, ale comunei Mehadia.
Am avut deosebita plăcere de a-l cunoaşte într-o seară de iulie 2007, când m-a vizitat, împreună cu primarul Iancu Panduru, având plăcuta sur­priză să constat că este un vechi prieten al tatălui meu.
Imediat mi-am dat seama că este o enciclopedie de date şi fapte, de nume, amintiri şi că are o memorie foarte fină, dis­cutând de întâmplări şi per­soane de acum 30 40 de ani împreună cu prietenul său Drăgan Ion, de parcă acestea au fost ieri. Am aflat de perioa­da când a fost ofiţer activ la Serviciul paşapoarte din Timiş, a ajutat foarte multă lume, care a apelat la dânsul, fapt ce demonstrează că totdeauna a avut un suflet mare. >>>Nica Drăgan>>>

Costel Vlaicu: „Simpozionul Colonel Protopop Pavel Boldea, din Borlovenii-Vechi“

Profesorul Pavel Panduru, delicat, compe­tent, congener de excepţie, n-a uitat că în vara ce a trecut a fost oaspete de onoare la mani­festările culturale de la Mehadia, unde a ţinut un expozeu despre protopopul Iosif Coriolan Buracu, cu prilejul dezvelirii plăcii comemora­tive pe faţada liceului „Nicolae Stoica de Haţeg”, aşadar, oaspete şi amfitrion de excepţie, a lansat invitaţia ca domnul primar Iancu Panduru, N.D. Petniceanu şi Constantin Vlaicu să participe la un eveniment similar, iniţiat şi organizat de domnia-sa în localitatea Borlovenii-Vechi, sat aparţinător de comuna strănepotul marelui preot Pavel Boldea.
După serviciul divin, a urmat o vizită la manifestărilor de la Borlovenii-Vechi, a creat o ambianţă plăcută prin aducerea în scenă a domnilor rapsozi cântăreţi: Iosif Ciocloda (fiul satului) şi Iosif Puşchiţă (din Petnic, vechi colaborator la „Doina Prigorului”), care au delectat numeroasa asistenţă (şcolari, cadre didactice şi săteni) cu doine şi cântece de joc din aria folclorică a Banatului de munte.
O altă surpriză arar întâlnită, în sala festivă şi la dejunul protocolar am fost delectaţi de fanfara şcolară, instruită şi dirijată de profe­sorul Petrică Zamela. >>>>>

Iancu Panduru: „Borlovenii-Vechi – un nume de eroi înstelaţi“

Mulţumesc organizatorilor pentru invitaţia de-a participa la venerarea părintelui protopop Pavel Boldea, mulţumesc în special domnului profesor Pavel Panduru, cu care m-am cunos­cut în vara ce a trecut, cu prilejul manifestărilor culturale de la Mehadia.
Sunt bucuros că am participat la aceste manifestări, aici, la Borlovenii-Vechi, bucuria s-a încununat cu o altă bucurie, aceea de a-l cunoaşte personal pe strănepotul Marelui Preot Pavel Boldea, pe dl. profesor Alexandru Nemoianu, un cărturar însemnat al românităţii de pretutindeni cu care am convorbit doar prin telefon. Dorim să păstrăm o relaţie permanen­tă spirituală, dorind să-l avem oaspete la viitoarele manifestări de la Mehadia, în pre­mieră Simpozionul Cetăţii, cu istorici, cu oameni de înaltă spiritualitate.
În ceea ce mă priveşte am manifestat un cult aparte pentru înaintaşii evenimentelor cul­turale, un asemenea înaintaş pentru noi este generalul Nicolae Cena şi protopopul Iosif Coriolan Buracu, pe care i-am venerat în vara trecută în ziarul local „Vestea”, în editarea unei cărţi şi prin aplicarea unor plăci comemora­tive, aşa cum şi dumneavoastră, almăjenii, l-aţi venerat pe Marele Preot aici, la el acasă, printr-o placă comemorativă. >>>>

Nicolae Danciu Petniceanu: „Părintele Protopop Pavel Boldea (1861-1920)“

A studiat primele clase primare în satul natal, cu tatăl său, apoi a urmat Şcoala trivială, Şcoala germană din Borloveni, metropola Ţării Almăjului, instituţie şcolară cu tradiţie, fondată în 1777, a doua în Banatul istoric, după Şcoala trivială din Mehadia anului 1774. Ne gsim în Veacul Luminii, cu irizări spirituale, iluministe, benefice, venite de la Curtea Imperială vieneză, fapt cultural cunoscut şi receptat de luminatul dascăl şi părinte Pavel Boldea.
După trei ani de germanistică, tânărul Pavel Boldea frecventează Şcoala Civilă din Oraviţa, de aici trece la Gimnaziul Superior din Biserica Albă, ca în final, sfătuit de tatăl său, urmează şi absolvă în chip strălucit Institutul Teologic-Pe-dagogic din Caransebe ş , institut supranumit „Cuib de vulturi”, locaş de învăţământ româ­nesc binecuvântat, unde creşteau şi se formau luminătorii satelor bănăţene, candele pe cărările devenirii conştiinţei de neam şi limbă întru reîn­tregirea pământului românesc.
După absolvirea institutului, Pavel Boldea se căsătoreşte cu Silvia Ivănescu, fiica preotului Gheorghe Ivănescu din Marga, a fost hirotonit şi numit preot în Borlovenii-Vechi, anul 1883. >>>Nicolae Danciu Petniceanu>>>

Cântec de biruinţă (cântec popular) Alba-Iulia, 1918

Cutremuratu-s-au Carpaţii,
Cu vârfurile de zăpadă
Şi stâncile descremenite
Rostogolitu-s-au să cadă.
Iar brazii seculari învie
Ca să se mute mai la vale,
Ca între noi şi fraţii noştri
Nimic să nu mai stea-n cale.
S-a sfărâmat în ţăndări jugul
Că l-am purtat de zeci de veacuri,
Pe rănile însângerate
Dreptatea picurat-a leacuri.
Pocnit-au lanţurile toate
Ce ne-au ţinut mâinile-n zale
Ca între noi şi fraţii noştri
Nimic să nu mai fie-n cale.
Să sune tulnici şi fanfare.
Şi toţi de-un sânge glăsuiască
„Trăiască România Mare!“ >>>continuarea aici>>>

N.D. Petniceanu: „Moare soacră-mea! Moare, moare!…“ (povestire adevărată)

Soacră-mea, Cătărina, la 62 de ani ai ei, trecuţi binişor, pusese scara în mâtca unui măr ionatan de-o seamă cu ea şi cu firizul în mână îşi propuse să urce să taie o creangă uscată. Pusese piciorul pe un fuştei, îl pusese şi pe al doilea, ba chiar şi pe al treilea îl atinsese, dar scara, îmbătrânită de ani şi ploi, i-a făcut figura, s-a răsucit în mâtcă, s-a răsucit şi pe pământ şi zdup cu bătrâna, bătrână şi nu prea, de pământ, acolo în spatele casei, pe un teren pietros. S-a lovit la cap! A renunţat la cre­anga uscată şi, simţindu-se rău, uşor ameţită, s-a dus în casă şi s-a lungit pe pat. Acolo a rămas ţin­tuită! Fusese găsită de prietenul ei din tinereţe, Mircea Martin, fante de cartier, subinginer, şef secţia curăţătorie la turnătoria „Magheru” Topleţ.
Bătrâna nu putea vorbi! Privea inocent, cum privesc copiii care nu au început a vorbi. Pe lângă ea mirosea urât. Nu răspundea la chemări, la între­bări, nici la cele şăgalnice. Mircea Martin cu telefon în casă, avea unica fiică ingineră la Timişoara, când Nina, nevastă-sa, ieşise prin obor să închidă găinile, a sunat la Timişoara, îmi ştia telefonul şi veste rea: „Veniţi urgent! Moare Cătărina! Moare, moare! Nu-i timp de pierdut!” >>>N.D. Petniceanu>>>

Preoteasa Ioana

Însoţindu-l pe tânărul coleg Costel Vlaicu, redactorul-şef adjunct al gazetei „Vestea”, am ajuns în scop de documentare în casa parohială din Globu-Rău, prilej cu care părin­tele Vasile, parohul din acest sat de munte, ne-a prezentat familia sa: preoteasa Ioana şi pruncii Andrei şi Anamaria, trei, respectiv un an şi ceva, micuţa se trage încă de-abu-şălea. Am cunoscut-o pe preoteasa Ioana şi pe cei doi îngeri. Am stat preţ de-o cafea îmbunătăţită, timp în care colegul Vlaicu se căznea să pună în mişcare internetul şi faxul, cu care preotul Vasile şi preoteasa Ioana lucrează, dar aveau mici defecţiuni.
În vremea aceasta sufrageria, o săliţă într-o casă grănicerească de pe timpul Mariei Terezia, se umpluse de copilamă: fete şi băieţi de şcoală - Cercul de pictură - de care vor­bisem într-un număr anterior al „Vestei”, aşadar ora de desen, în Casa parohială, cerc iniţiat de preoteasa Ioana, în chip de volun­tariat. Forfotă, glas de celulare şi Anamaria abuşălea, atmosferă ten­sionată, iritantă pentru un preot care are nevoie şi de oleacă de linişte, odihnă etc. Oare de ce nu se ţin orele de pictură la şcoală?! Care este contribuţia şcolii, a cadrelor didactice de aici, de la Globu-Rău pentru frumosul artistic?! >>>continuarea aici>>>

VESTEA in editie on-line

• Revista “VESTEA” apare în comuna Mehadia, Romånia, în edi’ia “pe hartie” avånd ca editori Primăria comunei Mehadia (Caraş-Severin) şi societatea literar-artistică „Sorin Titel” din Banat o Fondatori: Iancu Panduru şi Nicolae Danciu. Ediţia on-line este realizată prin colaborarea dintre editor şi ARP - ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU, Bucureşti, România. Adresa redacţiei “VESTEA”: Comuna Mehadia o Redactor-şef: Nicolae Danciu Petniceanu o contact e-mail: vestea.de.mehadia@gmail.com

• Periodic social-cultural, editat de primăria comunei Mehadia (Caraş-Severin) şi societatea literar-artistică „Sorin Titel” din Banat Fondatori: Iancu Panduru şi Nicolae Danciu Petniceanu Adresa redacţiei: Mehadia, str. Pădurii nr. 389, tel. 0255 / 523204, 523121 şi 523193; 0742 070514 şi 0749 495972

  Colectivul redacţional: Nicolae Danciu Petniceanu (redactor-şef), C ostel Vlaicu (redactor şef adjunct), dr. Iulian Lalescu, Simona Sorescu, Mihai Cornean, Florica Giagim Muscalu şi Rozica Băşulescu